Bune si rele... despre reprezentare si altele

Hello, hello!

Mi-am dorit de mult sa scriu... dar n-am avut timp pentru asta. Mi-am dorit sa va scriu despre de ce fac ceea ce fac, despre cat de usor, sau greu e, despre multe. Apoi m-am gandit ca poate e mai bine sa vorbesc mai incolo, mai tarziu. M-am razgandit.

Despre mine. Ce sa va zic despre mine? Pai eu sunt in viata, apoi sunt om, apoi, un cetatean al Romaniei (inclusiv al Europei, in aceasta ordine). Sunt, apoi, psiholog si pedagog in devenire, si sunt si presedinte al Asociatiei Studentilor la Psihologie si Stiintele Educatiei. Si multe altele... Ce inseamna toate astea?

Inseamna ca imi doresc o lume mai buna. Poate ca ati auzit des asta. Poate ca unii dintre voi ati inteles cam cum ar trebui sa arate, poate ca mult mai multi.. mult mai multi. Punct. Ce sa zic? Ca v-ati pierdut increderea? Ca n-aveti curaj? Ca nu stiti care e diferenta dintre "nu pot" si "nu se poate"? Nu stiu. Prefer sa zic ca.. asa ati fost invatati, asa ati vazut, asa stiti. Despre ce vorbesc? O sa va zic mai pe ocolite, asa ca sper sa aveti rabdare. Tineti minte ca daca existati, probabil va iubesc, si deci nu vreau sa va fac vreun rau. Doamne fereste!

Pai hai sa va zic ce inseamna pentru mine. Pentru voi, daca va insemna ceva, va insemna altceva. Pentru mine... Eu am fost toata viata un visator. Am facut multe lucruri, de la sah, teatru, karate, fotbal, inot, olimpiade de matematica, religie, chimie, engleza, psihologie, voluntariat, reprezentare locala, nationala... Tot felul. De ce? Unii veti zice "Frustrat". Hmm... da.. Ar merge aici piesa lui Cumicu "Toate trec". Dati un search pe youtube... Revenind la frustrare, am fost. Am iubit de cand am fost mic. M-am mirat si minunat cum reusesc oamenii astia din jurul meu sa se certe, sa se inteleaga atat de prost unii pe altii. Cam asa a inceput. Ma uitam la colegii de clasa cum se acuza reciproc de te miri ce tampenii, si apoi, cand vorbeam cu ceilalti [apropo, n-am tinut niciodata parti], vedeam cat de diferita e intentia sau interpretarea alora. Unde e greseala? In.. off.. mai tarziu o sa revin si la greseala.. daca o exista..

Dar sa revenim la frustrari. Am vazut o lume atat de frumoasa, impacata, pornind de la comunicare. Probabil ca nu intelegi ce inseamna comunicare. Si nu ma lua cu definitia din dictionar, ca nu-mi arata decat ca nu intelegi nimic. Dar cu ce sa ma iei sa vad ca ai inteles? In primul rand, nu e important sa vad eu. In al doilea rand, mai ai putina rabdare..

La inceput a fost in capul meu aceasta comunicare. Apoi, pe masura ce am continuat sa vad in oameni potential, vise, bunatate, am inceput sa patrund, poate mai bine, poate mai rau (cine stie?), dar in orice caz mai profund, toata nebunia asta cu rau si bine.

Am ajuns sa ma invart intre tot felul de oameni. De la spuma la pleava societatii. M-am invartit mai mult in spuma, pentru ca am fost binecuvantat. Dar nu va intereseaza pe voi toate astea, asa ca schimb acushica subiectul.. putina rabdare.

Hai sa va zic ce am vazut. Am vazut oameni, care vorbeau despre alti oameni, si despre cum ei sunt indreptatiti sa raneasca pentru ca si ei au fost raniti. Off! De fiecare data, de fiecare data cand unii se urau pe altii se vedeau indreptatiti sa urasca! Si incepusem si eu sa-i urasc pe cei care judecau. Si atunci, am ascultat Richard Bandler "The adventures of anybody". Si (da, ma gandesc si eu ca n-ai citit-o) atunci am scos din ea o idee, sau mai bine zis un proces. Si anume, cum devenim ceea ce observam si poate uram mai devreme. Cum cei mai anti-judecata pot ajunge mari "judecatori", cum cei mai pudici pot ajunge cei mai mari depravati, cum cei mai increzatori pot deveni marii dezamagiti de oameni, si uneori marii inselatori. Si nu doar asta e problema. Ci problema e ca ei ajung deseori sa-i raneasca, provoace, schimbe pe cei care inca nu judeca, inca nu sunt libertini, inca nu simt dezamagirea. Ca sa ii "invete".. vorba-vine. Si uite-asa. Acum, dincolo de problema lantului vicios, ca sa nu-i zic cerc, ca de.. sa fiu si eu special si sa mai ai rabdare cu mine, mai e o observatie de facut. In adancul lor, "raii" astia sunt de fapt buni, dar niste buni dezamagiti si frustrati. Dar tu poate nu le mai vezi bunatatea aia dinainte de frustrare. Si in loc sa le provoci bunatatea, le provoci in continuare frustrarea. Dar de ce zic de tine? Deseori am facut si eu la fel... Oricum, eram in liceu cand descopeream toata nebunia asta. Deci, te voi ruga sa mai ai putina, ai ghicit, rabdare.

Am ajuns la facultate. Eram un tanar virgin, religios, pasionat de oameni si de bunatatea care exista de fapt in ei. Am intrat si in asociatie, stiind ca vreau sa ma implic si sa le revelez si altora din lucrurile invatate. Primul an a trecut usor, am participat si eu la intalniri cu Consiliul Facultatii, cu studenti, cu ASPSE, cu fosti membri ai Consiliului Copiilor Spune!, am fost si la primele intalniri in Alianta Nationala a Organizatiilor Studentesti din Romania. Daca am invatat ceva, a fost sa nu mai judec unele lucruri considerate "tare", sa vad ca sexul nu e ceva deosebit (cum mi se parea atunci), ca nu trebuie sa fii frustrat sau rau sau altceva sa refuzi, ca e fun sa fumezi o tigara "eco" si ca nu moare lumea din asta. Mai apoi m-am prins ca e marfa si sa faci sex, si ca din nou nu trebuie sa moara lumea pentru asta. Dar a fost costisitor. Am renuntat la un cod moral, pentru a-l relativiza. Au ramas principii, dar au capatat cu totul alta forma, mult mai ancorata in efectele reale ale actiunilor decat in povesti spuse de "batrani". O invatatura? Daca eu ar trebui sa fiu frustrat/ sa proiectez/ sa activez un mecanism de aparare sau sa depasesc unul ca sa fac o chestie, nu inseamna ca toata lumea activeaza aceleasi procese pentru a face acel lucru. Deci, faza cu "trebuie sa faci ceva ca sa intelegi ce simte/gandeste persoana care o face", largely bullshit. Eh, si prin urmare am ajuns sa devalorizez multe din asa-zisele "obligatii, norme". Fara sa ma intind prea tare.

Buun, si viata a continuat. Dupa cum iti imaginezi, cu rabdare. Dar s-a si complicat. Oameni care "stiu despre ce vorbesc". Nu, pe bune, chiar stiu despre ce vorbesc, au inceput sa ma convinga pe mine ca cine e vinovat pentru ce. Ca oamenii din conducerea facultatii au gresit cu x si y, ba ca studentii nu si-au facut treaba, ca trebuie sa fie totul stiintific si fara echivoc, ca de fapt trebuie sa ne dam seama ca nu totul poate fi masurat cu cantarul si alte paradoxuri de la diversi si diverse. Nu vreau sa o zic ironic. Parerile sunt "profunde", in sensul ca fiecare persoana care imi zicea lucrurile astea avea un sistem foarte complex de argumente si experiente care l-au invatzat ceva. Eh, si in perioada asta, dincolo de framantarile astea filosofice, in care ma gandeam de la daca va trebui sa fac o greva in facultate sau daca studentii trebuie educati mai bine, sau daca e mai bine sa ma apuc de altceva, am avut o viata foarte interesanta. Pentru ca la un moment dat mi-am luat mai multe pe cap decat putem duce.

De ce? Pentru ca dincolo de toate gandurile astea, vedeam valoarea multor lucruri care puteau sa se intample, si din moment ce le vedeam valoarea si posibilitatea sa se intample (de la baza de date cu absolventi, la un sistem de reprezentare fiabil, la chestionarea intereselor studentilor si integrarea lor in activitatea ASPSE, la multe altele) consideram ca trebuie sa se intample, si din moment ce nimeni altcineva nu le facea, consideram ca EU trebuie sa le fac. Ti se pare normal? Ti se pare o prostie? Inainte sa ti se para, te-as intreba daca ai inteles. Si daca zici da, nu stiu ce sa zic, ma indoiesc. Stii de ce? Pentru ca s-a intamplat ca din februarie pana in iunie de diminieata pana noaptea tarziu sa fac doar activitati de voluntariat. Pentru ca mergeam si la cate trei, chiar patru sedinte pe zi. Pentru ca mancam deseori la 8 seara prima data. Pentru ca o fata aveam langa mine doar la telefon, in 20 din 23 de zile. Pentru ca din februarie pana in iunie am tusit toata perioada. Doctorita nu stia ce am, imi zicea sa stau in pat, eu ii ziceam ca nu am timp, ea imi dadea medicamente, eu le luam, dar cu acelasi regim. Mi-a trecut cand n-am mai luat medicamente, dupa ce m-am speriat ca s-ar putea sa le iau toata viata. Eh.. dar au trecut. Cu ce emotii? Cu ce ganduri? Cu ce sacrificii? Cu atatea cate am fost pregatit sa fac.. cu toate cate am fost pregatit sa le fac...

Aaaa.. dar am uitat sa-ti zic ceva. Ce? Am dat-o in bara. Da, cu regimul ala de dimineata pana noaptea, am dat-o in bara. Am subperformat la majoritatea chestiilor pe care am vrut sa le fac. Ma judeci? Ai tot dreptul. Mi-am asumat mai mult decat puteam duce, si n-am putut duce la nivel inalt. Ma judeci? Ai tot dreptul. Am gresit. Sunt un om rau? Sunt un om rau pentru ca am vazut mai multe lucruri care trebuiau si erau atat de important sa fie facute decat erau oameni dispusi, constienti si competenti sa le faca? Ma judeci? Nu, ma judeci pentru ca am gresit. Sau nu ma judeci. Nu stii ce am simtit, ce am trait, cata speranta, cata amagire, dezamagire si fericire pentru ce a mers fie rau, fie bine. Intelegi mai mult? Nu stiu... Aaa, am uitat sa-ti spun. M-am bagat in conflicte din care uneori am iesit lovit din ambele directii, nu m-am bagat in altele din care am iesit la fel. Si da, m-am bagat doar pentru lucruri in care am crezut, si nu ca am crezut eu, ca erau declarate formal ca fiind necesitati de.. o lume.. sau ma rog, macar o Europa. Din fericire, n-am avut persoane suficient de frustrate in jur, la niciun nivel, incat sa imi puna betze in roate prea tare. Nici eu n-am facut atat de mult tam-tam. Ma judeci? Inteleg, poate ai dreptate.

Si apoi am invatzat, ca scopul nu e sa castig eu bataliile tuturor, si ca nici macar nu pot sa le castig. Mi-au trebuit luni de raceala, un atac de panica, abstinenta.. nu mai zic, bani cheltuiti, socuri de tot felul date mai multora, ganduri si rasganduri, a trebuit sa indur opozitia si judecata, ca tot vorbim de judecata, negativa, a celor pentru care luptam, indoiala, altele. Si sunt doar unul din cei care am indurat toate astea, si carora ni s-a spus, uneori multumesc. Mi s-a spus mai mult mai tarziu, dar nu la inceput. Am acum 4 ani intregi de reprezentare serioasa, 2 in facultate, cand am inceput sa mai primesc si aprecieri. Modeste, moderate. De ce? Ca din nimic sa faci ceva, e mai greu.. Dar in fine, nu te mai tin la povesti cu asta, ca poate nu mai ai rabdare. Revin la lectie.

Pai lectia e ca nu pot, nu trebuie si nu e treaba mea sa salvez pe toata lumea. Dar e o lectie invatata intr-un mod foarte ciudatzel. Am dezamagit, am sacrificat, am esuat, am suferit, am facut, poate, uneori pe altii sa sufere, fara ca macar sa stiu sau si stiind, ca sa invat ca povara lumii nu e treaba mea. Zic ca am invatat lectia foarte ciudatzel pentru ca nu simt de fapt ca povara lumii nu e treaba mea. Pentru lucrurile la care am solutii, ma simt mai mult decat responsabil sa aduc o contributie, dar ca aceasta contributie e cea mai valoroasa atunci cand ii inveti pe altii (pe beneficiari, pe cei pentru care e contributia) sa-si creeze beneficiul respectiv de unii singuri. E mai valoroasa cand nu ii faci dependenti de tine. Eh, suna usor. Da stii ce? Nu, chiar nu e usor deloc! E foarte foarte greu! Cand ai lucruri, insigturi, competente pentru care ai trecut prin multe sa le castigi (poate nu sunt nimic pentru tine, dar pentru mine au fost multe), e greu sa ii lasi pe altii sa-si ia credit, laude, pentru ele mai tarziu. Si nu e din egoism. Daca asa m-ai judecat, ca egoist, eh, poate ai dreptate, dar pentru mine nu e. E mai degraba pentru ca unele lucruri devin atat de atasate de noi, ne identificam atat de mult cu ele, incat ne e greu sa le dam drumul. Cand le vedem in jur, le vedem ca parte din noi, si ni se pare normal sa fie recunoscute ca atare. Mai ales daca n-am primit prea mult ajutor in castigarea lor, dar, de fapt, indiferent de cat ajutor am primit, le simtim ca tot ale noastre.

Buuun, si, dupa toata agitatia, transpiratia si inspiratia, am trecut mai departe. De ce? Pentru ca in primul rand am hotarat ca daca vreau sa aduc valoare, atunci valoarea adusa e cea mai importanta. Pe locul 2,3,4,5,6.... vine si recunoasterea aducatorului de valoare, propriul viitor, etc. Am avut si norocul de a ma hotara ce vreau sa fie viata mea - sursa de dezvoltare pentru altii. Si am inceput ca, uneori, sa nu mai spun ideile mele, sa nu le pun in fatza, sa cer parerea altora si cand stiam solutii foarte bune pentru unele probleme. Sa mai cedez din ownership, sa facilitez realizarea unor lucruri de catre altii. Mai esti aici?

Mai esti, altfel nu stiai ce scriu acum. Pai mai esti, pentru ca asta nu e tot. Dupa toata povestea asta (care dupa cum iti dai seama e inca mult incompleta), dupa povesti cu "batranii" si extras invataminte importante (ma refer aici mai ales la alumni), a inceput un nou an, in care am devenit si mai implicat in toata nebunia asta numita miscare studenteasca.

De data asta, insa, am intrat cu niste lectii:
- Oamenii gandesc, adica o discutie reala cu ei chiar poate da rezultate
- Oamenii gandesc diferit
- Oamenii ar vrea binele, dar uneori nu mai cred in el
- Daca vrei sa obtii ceva, atunci te gandesti cum poti obtine acel ceva, nu cine e de vina pentru ca nu-l obtii.
- Ca cetatean, daca investesti in unele aspecte, in timp ce faci rau in altele / le neglijezi pe altele, n-ai rezolvat mare branza
- Sunt responsabil pentru propriul destin
- Nu sunt Dumnezeu sa decid cum trebuie sa arate lumea, dar pot avea preferinte
- Multe altele.

Si am inceput acest nou an cu multe lucruri, idei, planuri. Si stii ce? Lumea, chiar dupa multe sacrificii, dovezi de loialitate, competenta, tot se indoieste de ele. Si stii ce? Asta e! Da, e greu, sa ai idei bune, sa stii ca lumea stie ca esti serios, si totusi sa se indoiasca de unele din ele. Si aceasta indoiala e ceva mai complexa decat pare la prima vedere. Ea vine adesea din cauza ca uneori persoanele respective pleaca de la alte idei, principii, convingeri. Si nu ca n-ar avea incredere in tine, dar au mai multa incredere in ei insisi, in lucrurile pe care le-au vazut in jur, in modul in care le-au interpretat. Si la fel faci si tu, egoistule! Si la fel fac si eu, egoist. Cred mai mult in ale mele. Ei mai mult in ale lor. Unde e adevarul? Inca o serie de intrebari, tocmai pe cand lucrurile incepeau sa fie clare...

Intrebarile nu se termina niciodata. Cand ti se pare ca ai scapat, mai vezi o tura. Dar stai! Asta vorbeam si cu un coleg de liceu la balul de absolvire... Ca, daca ar fi cunoasterea un cerc, si am vedea cerul, cand ajungem la cer, vedem inca un cer... si tot asa... Dar parca acum o stiu mai bine.. parca acum, am inceput [inceput!] sa inteleg si eu ce e cu intelesul. Intelegeam si atunci cum vine un cer dupa alt cer, dar acum, e cu totul altceva. Sau nu cu totul, dar e altceva. Mi-a trebuit cam mult...

Multe ar mai fi de zis, mai ales acum. Dar ce rost are sa ma mai bagi pe mine in seama? Iesi in lume, incearca s-o schimbi, vezi cum e sa simti succesul si esecul, vezi cum e sa nu mearga lucrurile ca la carte, nu da vina pe ce merge prost, pe cine merge prost, asuma-ti responsabilitatea pentru ceea ce faci, fii constient ca nimeni nu e dator sa-ti impartaseasca viziunea, chiar daca ar fi bine, lupta pentru ea fara sa ranesti, invata si dezvolta-te din fiecare experienta, nu uita sa-ti traiesti si viata, ca nu ti-o da nimeni inapoi, aminteste-ti de parinti, care te iubesc, indiferent ce faci, pretuieste oamenii din jur care n-au ajuns atat de departe cat aspiri tu sa ajungi, iubeste totul, totul, ai rabdare, lasa-i pe altii sa descopere, daca iti dai seama ca le face rau sa le zici in fata, aminteste-ti ca cea mai sigura cale de a impinge pe cineva la o catastrofa e sa-l aperi prea tare de mai micile accidente, si daca-ti iese bine, da-mi si mie un email si zi-mi cum ai reusit.

Daca ai avut rabdare, iti multumesc. Sper ca a meritat si pentru tine.

Cu drag,
Mi Shu