Am vrut sa plec acasa. Nu m-ati lasat. Ne vedem in strada.

Am vrut sa plec acasa pe 20 Decembrie. Chiar am vrut. Ma gandeam bucuros ca o sa petrec si eu alaturi de familie si voi putea uita, cateva zile, de toate problemele. Toate. Mi-ar fi placut si sa fiu la concertul Phoenix din Timisoara, acolo unde o sa fie si ANOSR pe scena cand se va canta cea mai draga melodie a mea din perioada studentiei – In umbra marelui URSS, acordata recent ca imn ANOSR si al campaniei „6% pentru educatie” de catre trupa.

Pe masura ce s-a apropiat 20 Decembrie, ma uitam insa mirat la Bucurestiul decorat si nu intelegeam de ce nu ma mai incanta cu nimic. Am facut apoi un rezumat, asa, ca dupa 24 de ani de la Revolutia Romana (alaturi de Anca Margineanu, vicepresedinte educational ANOSR care are democratia si buna guvernare in portofoliu). Iata ce a iesit:

--

Modificarile Codului Penal, daca ar intra in vigoare, ar exclude (printre altii) parlamentarii, magistratii, primarii, presedintele, ministrii, prefectii, consilierii locali si judeteni din aria de cuprindere pentru o serie de infractiuni, printre care cele de conflict de interese, abuz in serviciciu prin ingradirea unor drepturi, abuz in serviciu contra intereselor publice, neglijenta in serviciu, purtarea abuziva, luarea de mita, falsul material in inscrisuri oficiale, falsul intelectual si altele. Modificarile au fost adoptate de Parlament si trimise spre promulgare Presedintelui Romaniei care o poate retrimite in Parlament o singura data. Consiliul Superior al Magistraturii, Procurorul General al Romaniei, Departamentul National Anticoruptie, numeroase organizatii din societatea civila si o serie de amabsade au contestat public modificarile. Inalta Curte de Casatie si Justitie a atacat textul de lege adoptat de Parlament la Curtea Constitutionala, urmand ca aceasta sa judece speta pe 15 Ianuarie. Codul penal reincrimineaza de asemenea insulta si calomnia, fapt condamnat de multe organizatii nationale si internationale care lupta pentru libertatea de exprimare si libertatea presei - http://activewatch.ro/ro/freeex/reactie-rapida/35-de-organizatii-din-intreaga-lume-cer-autoritatilor-romane-sa-nu-reincrimineze-insulta-si-calomnia. Discutia pe aceasta tema este mai complicata, articolele care vizau aceste doua infractiuni fiind initial eliminate si apoi reinstituite prin decizia Curtii Constitutionale a Romaniei. Mai multe informatii despre evolutia situatiei calomniei si insultei puteti gasi aici (in a doua parte a articolului).

Comisia juridica din Camera Deputatilor a votat discret un proiect de lege privind amnistierea infractiunilor pedepsite cu maxim 6 ani inchisoare si gratierea infractiunilor pedepsite cu 7 ani inchisoare, adica pedepsele maxime date de judecatori pentru faptele de coruptie. Proiectul trebuia votat Marti, 10 Decembrie (deodata cu modificarile Codului Penal), de plenul Camerei Deputatilor, insa ca urmare a presiunii strazii si a celei externe din acea zi a fost amanat si va fi discutat din nou in Februarie.

Odata cu reducerea numarului de participanti la protestele "Salvati Rosia Montana" si impotriva fracturarii hidraulice, jandarmeria a inceput sa emita dosare penale si sa dea amenzi protestatarilor  (pasnici). A fost amendat si un fost vicepresedinte ANOSR, pentru ca a indraznit sa protesteze pasnic.

In Pungesti, unde tensiunile dintre cetateni si fortele de ordine au escaladat, a fost instituita Legea Martiala (Pungesti a devenit zona speciala de siguranta publica) si deciziile privind interventiile fortelor de ordine de acolo au fost secretizate. 

ANOSR a emis un semnal public de alarma cu ocazia Zilei Internationale a Drepturilor Omului si a promovat o parte din mesajele societatii civile legate de aceste subiecte prin platformele proprii de comunicare. Deocamdata insa mai nimic nu s-a schimbat.

Tot in data de 10 Decembrie, modificarile propuse la Legea Minelor nu au intrunit numarul necesar de voturi si au fost respinse de Parlament. Respectivele modificari preluau prin amendamente toate articolele relevante din fosta Lege RMGC, respinsa si ea ca urmare a presiunii strazii. Guvernul nu a renuntat insa la promovarea respectivei exploatari si este probabil ca noi initiative sa fie propuse in urmatoarea perioada. 

In aceeasi zi, Camera Deputatilor a adoptat un proiect de lege pentru modificarea OG 26 / 2000 (cea in baza careia functioneaza asociatiile si fundatiile), astfel incat existenta unor cuvinte in numele asociatiilor si fundatiilor sa nu mai fie permisa. Din fericire, cele mai restrictive prevederi (care vizau cuvinte precum "roman" sau "national") au fost excluse in urma presiunii anterioare a societatii civile. In caz contrar ar fi existat posibilitatea ca si ANOSR sa fi fost vizata de modificari. Situatia este insa de parte de a fi rezolvata si multe organizatii neguvernamentale s-ar putea dizolva daca legea se aplica. Noutati pot fi gasite si aici: http://apador.org/show_report_nf.php?id=326.

Avocatul Poporului s-a sesizat "din oficiu" in legatura cu posibilele abuzuri comise la Pungesti, in urma ocuparii institutiei de catre protestatarii care se impotrivesc proiectului RMGC si fracturarii hidraulice pe 10 Decembrie. Si-a prezentat insa demisia la scurt timp dupa initierea investigatiilor invocand "motive de natura personala", ridicand suspiciuni privind posibile presiuni la care ar fi fost supus. Este, fara indoiala, una din cele mai suspecte demisii din ultimul timp.

Tot legat de reactia autoritatilor la subiectele de pe agenda publica din ultimele zile, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Ploiesti a confirmat recent ca Rosia Montana Gold Corporation este urmarita penal pentru evaziune fiscala si complicitate la spalare de bani. Totusi, clasa politica si mare parte din media continua sa apere interesele private ale acestei companii. UAU!

--

Sa recapitulam. Politicienii vor ca politicienii sa nu mai poata fi condamnati pentru fapte de coruptie (si asociate), ca cei condamnati pana acum (coruptie, tradare, subminarea economiei nationale, dare si luare de mita, etc.) sa fie amnistiati si gratiati si sa poata, asadar, candida din nou cat de repede posibil pentru noi portofolii de inalti demnitari. Avocatul Poporului a inchis ochii la abuzuri si cand i-a deschis in sfarsit a trebuit in scurt timp sa ii inchida la loc, definitiv (si-a dat demisia). Clasa politica si mare parte din presa continua sa apere interesele private ale unei companii urmarite penal pentru infractiuni foarte grave. Intre timp, persoanele care striga „hotii” s-ar putea trezi cu dosare penale, asa cum au inceput sa se trezeasca cei care protesteaza pasnic. La Pungesti nimeni nu poate face nimic fara sa fie intrebat de sanatate de fortele de ordine, operatiunile acestora sunt secretizate iar autoritatile publice care investigheaza pleaca rapid din functie. Unele asociatii si fundatii infiintate legal ar putea fi desfiintate pentru ca legislativul s-a trezit (prea tarziu dar de... e legislativ) ca vrea ca statul sa detina monopol asupra unor denumiri. Firmele de prospectiuni isi instaleaza echipamentele fara grija pe terenurile private ale oamenilor, iar acestia din urma sunt cercetati penal daca iau atitudine.

Am vrut sa plec si sa ma bucur de sarbatori. Sunt sigur ca si dumneavoastra ati fi vrut sa plec si sa va bucurati de sarbatori. Inca mai aveti o sansa.

„In speranta unui raspuns pozitiv va asigur, domnule Inalt Demnitar, de potentiala mea consideratie”.

Pe curand! (in strada)

Mihai

//Articol apărut și pe platforma Alianței pentru o Românie Curată: http://www.romaniacurata.ro/am-vrut-sa-plec-acasa-nu-m-ati-lasat-ne-vedem-in-strada-4328.htm 

Babeș - Bolyai și Studenții

Ai strâns vreodată puternic din dinți, dând muzica mai tare și pregătindu-te să faci ceva ce știai că o să doară, o să te extenueze, o să dea cu tine de toți pereții dar era totuși singura cale prin care știai că o să ieși cu fruntea sus - sus față de tine însuți?

Cred că cel puțin în mișcarea studențească cine n-a trăit un astfel de moment nu a înțeles-o cu adevărat. Și da, poate că experiența ta are legătură cu mișcarea asta și poate că nu. Poate că zici și tu ca mulți alții că în organizațiile studențești și printre studenții reprezentanți e plin de fițoși care își văd doar de interesul propriu. Și știi ce? Nici măcar nu ai idee câtă dreptate ai. Dar nu ai idee nici cât de mult, imens de mult, te înșeli. Păi.. să mă hotărăsc și eu, nu?!

O să fiu cât de scurt pot. Toată societatea strigă, zbiară, tânjește după oameni care să spună în spațiul public lucrurilor pe nume. Cu toate astea stau și mă minunez cum cu un masochism extrem și exagerat chiar noi, această societate, fugim de acești oameni pe care i-am dori. I-am dori acolo dar dacă se poate în secret, în visurile noastre înainte de trezire, când citim un citat mișto de-al lor și zâmbim cu înțeles pe o bancă ascunsă din parc. Nu suntem conștienți că pentru fiecare vis pe care ni l-au cucerit, pentru ficare zâmbet cu înțeles și fiecare gând secret al nostru oamenii ăia supără, deranjează și sunt vruți plecați de câte 10 alții. Zece alții care MERG la vot. Care se cunosc. Care se sprijină unul pe altul.

Și nu e vorba doar de oameni. E vorba de identități care uneori sunt ale grupurilor. În Universitatea Babeș - Bolyai indiferent de circumstanțe, de provocări, de presiuni (și mi se face pielea de găină doar la câte știu eu că se întâmplau până la ultimele alegeri de Rector - nici nu vreau să îmi imaginez câte au fost în total!) și de riscuri este o organizație - Organizația Studenților din Universitatea Babeș - Bolyai din Cluj Napoca (OSUBB) care de când mă știu eu în mișcarea studențească a spus lucrurilor pe nume! Uneori mai tare decât ar fi trebuit, uneori cu părul zburlit, alteori întins, firav, solid, cu portavoce, cu un apropo fin.. cu nervi, cu încredere, cu lacrimi, cu deznădejde, cu speranță și uneori cu oboseală - oboseală de prea puțină solidaritate. Dar totuși pe nume și tot timpul cu sentimentul că următoarea zi va trebui să se uite la sine în oglindă și să țină fruntea sus. Cum altfel ar fi putut o facă?

OSUBB își susține Președintele la funcția de student senator din partea ONG-urilor - post pentru care votează toți studenții din universitate miercuri. O cunosc și eu pe Patricia și am avut ocazia să duc câteva bătălii alături de ea. Am luptat și luptăm cot la cot ca studenții din România să aibă un Statut al Studentului care să fie respectat. Cot la cot ca puterea noastră în deciziile din universitate să fie recâștigată după ce Ministrul Funeriu a ciopârțit-o. Luptăm azi cot la cot să anulăm permisul de trecere pe care l-a dat doamna Andronescu politicului în universități și pentru ca domnul Costoiu să asigure respectarea drepturilor studentilor. Suntem solidari și cu profesori și cu cercetători și cu medici - pentru că știm că societatea are nevoie de ei. Muncim împreună ca profesorii cu adevărat valoroși să fie cunoscuți și recunoscuți și ca elevii din România să nu mai intre la facultate „cum și unde dă Domnul”, ci unde se și potrivesc. Și eu și ea am trăit încercarea, reușita și eșecul în influențarea deciziilor și am înțeles că fără curaj și coloană vertebrală nu poți face nimic cu adevărat valoros și că deși de multe ori nu o să se vadă asta în presă, curajul și coloana vertebrală sunt condiții sine qua non pentru a reuși să schimbi ceva în bine fără a face un rău înzecit pe lângă.

Mă numesc Mihai Dragoș și sunt Președintele Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România. Votul meu de încredere merge către Patricia Couți pentru că este un om care merită să țină fruntea sus - un om care înainte să acționeze strânge din dinți, suspină adânc și face ceea ce este corect, indiferent cât de greu sau de dureros ar fi! Nu îi e ușor și dacă nu vrei să lași alți 10 oameni să îi ia mâine locul, strânge și tu din dinți și fă un efort - mergi la vot!

Dacă ai întrebări le aștept bucuros. Între timp profilul ei de candidat îl găsești aici.

V-am vorbit despre Patricia pentru că la ea am simțit cel mai mult că cei alți 10 oameni s-au mobilizat. Dar sunt și alți candidați valoroși pe care îi recomand cu încredere - La FPSE pe Bogdan Glăvan, la Facultatea de Biologie pe Daniel Cruceriu și pentru doctoranzi pe Daniela Dumulescu. Am colaborat cu toți în diferite etape ale implicării mele în mișcarea studențească și toți sunt oameni de coloană vertebrală și de valoare.

Dublajul sau de cand nu mai rad la Cartoon Network

Nu vreau să văd dublaj la televizor. Nu, nu e din cauză ca mă ocup de relații internaționale în ANOSR, și (Doamne ferește) nici pentru că aș avea ceva cu limba română - și nu, n-am nimic nici cu Victor Socaciu.. ba chiar din contră. Motivul e mult mai simplu și mai din copilărie. Mai exact, e de când Cartoon Network a început să fie dublat, și eu am pierdut orice plăcere în a mă uita la desene animate. Orice plăcere (da, recunosc că nu mai eram copil mic, dar totuși...). Prin urmare, sunt de acord cu toți cei care spun că se pierde toată arta din jocul actorilor prin dublaj. Să nu uităm că, atunci când vorbim despre comunicare, vorbim despre componenta verbală, paraverbală și non-verbală. Prin dublaj alterăm 2 din cele 3 - putem pretinde că însăși comunicarea rămâne nealterată?! Mmmm nuuu...

În altă ordine de idei, o parte interesantă a vizualizării filmului este surprinderea înțelesului frazelor care nu se pot traduce mot-a-mot, și care sunt responsabile pentru o parte importantă din competențele mele de comunicare în limba engleză. Dacă nu mai auzim frazele în limba originală, cum o să ne apropiem de modul de formulare al nativilor? (eventual descărcând filmele de pe net...)

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu mă mai uit la televizor de vreo 4 ani, decât ocazional. Poate că așa vor scăpa cu totul de tinerii care încă o fac...

(Sau poate că totuși e o măsură prin care vor să determine și etnicii care studiază - mai nou - și istoria și geografia în limba natală să învețe lb. română...)

No further comment, (nici un comentariu mai departe...)
Mihai

P.S. Semneaza aici, daca esti de acord cu mine: http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/stop_legii_dublarii_filmelor_victor_socaciu-p56028047.html

Blog. ? ! * D | X @ #

Ai vrut vreodată să îți faci un blog anonim, în care să poți să scrii tot ce visai de fapt să scrii când ți-ai făcut blogul? Și totuși, de ce să scrii? De ce să nu spui? Oare ne e chiar atât de teamă de răspunsul spus, „privit” sau gesticulat de altcineva? Oare chiar credem că suntem singuri, și că ceilalți nu ne înțeleg? Oare chiar credem că experiența noastră e atât de importantă încât nu putem risca să fie cunoscută doar de încă două, trei persoane apropiate?

Mă gândeam, înainte să încep să scriu acest articol, că pentru cei mai mulți dintre noi, pentru cele mai multe din postările noastre, noi rămânem cei mai fideli și siguri cititori ai noștri. În rest, multă lume citește în treacăt, își face (sau nu) o părere, ne-o spune, nu ne-o spune sau ne-o spune distorsionat.

Nici noi nu suntem chiar sfinți: scriem lucrurile uneori cum sunt, alteori cum am vrea să fie, de cele mai multe ori parțial, aproape întotdeauna DIN PUNCTUL NOSTRU DE VEDERE. Normal că atunci când citim, ca și atunci când scriem, tot punctul nostru de vedere e cel mai important. Dar asta funcționează și în cazul cititorilor noștri.

Și totuși, încerc să îmi dau seama ce simt când scriu. Știu că va citi ceva lume articolul (că de.. apare până și pe Facebook :) și acolo am mulți friends). Oare mă simt mai uman? Mai înțeles? Oare dacă îmi dai like chiar înseamnă că mă înțelegi? Sau că îți pasă de mine? Sau că știi despre ce vorbesc?

Și totuși, scriu pe blog.. O să pun etichetele pe care le consider cele mai relevante, o să mă uit cu interes care vor fi reacțiile pe facebook și următorul articol îl voi scrie ca și cum acest articol „nu s-a întâmplat niciodată”.

Poate că totuși primele întrebări au un răspuns mult mai simplu. Dacă ne izbește inspirația la 3:30 (cam cât e acum „ceasul”), doar n-o să ne apucăm de dat telefoane și nici n-o să ținem în noi revelațiile până la următoarea întâlnire.. oricum.. ne-am pierdut de mult obiceiul de a împărtăși (prin contact direct) bucuriile și necazurile cu cei dragi.

Gata! Destulă vorbărie.. Apropo.. tu ce te faci că faci când scrii pe blog/facebook/twitter și altele?

Zi de Zi 2011

Pana acum am reusit sa-mi incep fiecare zi (cred) din 2011 cu exercitii fizice. Acum vreau sa adaug pe lista de obiceiuri citirea a 20 de pagini de carte pe zi (urmand sfatul Radio Guerrilla) si scrierea a cel putin ceva (articol pe blog, pt newsletterul ANOSR, poezie, orice..) pe saptamana. Oare voi reusi?

Am inceput cititul cu Paulo Coelho, "Invingatorul e intotdeauna singur". Se anunta a fi o lectura interesanta :).

"(...)
Orice teorie din viata ta trecuta si orice conformare
la vietile din jur vor trebui abandonate,
Lasa-ma asadar acum
inainte de a te tulbura mai mult,
ia-ti mana de pe umarul meu,
Lasa-ma deoparte si urmeaza-ti drumul"

(din Walt Whitman: Leaves of Grass, dupa Paulo Coelho)

La 2 metri de moarte...

Cu siguranta, viata de zi cu zi, cu toate activitatile in care ne prinde, ne deconecteaza putin de la realitatea mortalitatii noastre sau a celor din jur. Si totusi, ni se aduce uneori aminte...

Mergeam azi spre sediu (ANOSR) si treceam strada la Eroilor, spre parcul Operei, in drum. Dupa trecerea Dambovitei, am oprit pentru ca era rosu. O fata de vis-a-vis a inceput sa treaca strada, tinandu-se oarecum cu mainile de cap, sarind, practic, in fata unui autobuz care venea din dreapta si care era la momentul respectiv la vreo 5-6 metri de trecere. Constientizarea iminentei coliziunii m-a facut sa ma prind, ingrozit, de cap.. era prea tarziu deja sa fac orice.. sa fug nu puteam pentru ca m-ar fi lovit pe mine, sa strig n-ar fi avut oricum, rost, pentru ca daca se oprea fata nu mai avea nicio sansa de scapare.. si eram oricum prea panicat. Autobuzul a claxonat, a franat brusc, fata a fost la vreo 15 cm de contact (cu tot cu saritura dinainte de ceea ce putea fi un accident), si a continuat alergarea, probabil socata si ea de ce era sa pateasca...

Mi-e greu sa imi dau seama daca a vrut sa se arunce in fata autobuzului (din depresie), daca a fost un gest de automutilare inconstient, daca avea vreo problema de vedere sau daca visa cu ochii deschisi la cine stie ce... cert e insa ca mi-a amintit ca viata noastra atarna de un fir de ata si ca se poate termina oricand, si m-a pus putin pe ganduri..

Anii trec, sperantele raman..

Cred că "Treceți Batalioane" a fost primul cântec patriotic de care am fost atașat într-un mod autentic, concurând cu "Deșteaptă-te române". Eram în gimnaziu și îl cântam la muzică. Aveam un profesor care, printre altele, când cântam "Deșteaptă-te Române!" ne punea să stăm în picioare și ne tașca dur dacă nu arătam respectul cuvenit pentru acest simbol al patriei.

Îmi amintesc și că prima zi a orașului Alba Iulia pe care o țin minte cu adevărat a avut loc prin liceu. Eram pe atunci foarte timid. Eram îndrăgostit până peste cap de o fată cu vreo 2 ani mai mare ca mine, dar n-aveam curajul să i-o spun. Eram însă foarte productiv la scris poezii :). Era un timp în care aveam multe vise, dar nu începusem să și reușesc să fac lucruri. Printre altele, fiind în Consiliul Elevilor din liceu, scrisesem un model de regulament pentru un consiliu național al elevilor, și președinta de atunci îmi spunea că am înebunit și că e prea complicat, iar eu am renunțat într-un final la idee.

Dar nu asta voiam sa vă povestesc, ci că motivul pentru care îmi amintesc momentul e că mai mulți interpreți de muzică populară (cred ca erau Ioan Bocșa, Nicolae Furdui Iancu și Ionuț Fulea) au cântat melodii precum: Hora Unirii, Noi suntem români și, bineînțeles, Treceți Batalioane. În acele momente noi, publicul, în mare parte tineri, ne-am ridicat în picioare și am cântat cu ei. A fost un moment solemn, în care am fost mândri că suntem români și am fost uniți. De multe ori ne dezicem de tot ce avem, însă se pare că tot în trecut și în tradiție găsim tăria de a ne uni.

Nu întâmplător mi-am amintit de momentul descris mai sus. Mi-am amintit pentru că în acest an, de 1 decembrie, la Alba Iulia programul a fost pătat mult mai puțin decât în alți ani de non-, dacă nu anti-, valori. Mai exact, seara, au concertat mai ales cântăreți din Cenaclul Flacăra, cântecele fiind mai ales patriotice și în acord cu Ziua pe care o sărbătoream: 1 Decembrie. Ziua a culminat (pentru mine) atunci când împreună cu doi colegi ai mei, Paul și Tudor, la finalul unei melodii și chiar înainte de finalul concertului, am ridicat steagul lui Paul (tricolor) și am început să cântăm Treceți Batalioane. Cântereții au început și ei, apoi, să cânte acest cântec, prim cântec patriotic de care eu m-am atașat. Toți trei am căzut, apoi, de acord că acesta a fost cel mai „tare” 1 decembrie la care am fost. Nu doar noi am fost încântați, ci și studenții basarabeni veniți la Alba Iulia pentru a sărbători această Zi sfântă pentru România, basarabeni în care am văzut mai mult patriotism decât în aproape toți cei născuți în România pe care îi cunosc.

Soarta nu ne prea dă ocazia să știm dacă atunci când ea joacă după cum cântăm noi e din cauza noastră, și nu pentru că așa ar fi făcut oricum. Nu ne dă nici măcar șansa de a ști care e cel mai bun lucru pe care îl putem face la un moment dat. Ne lasă însă să facem ceea ce dorim, să credem și să acționăm după speranțele noastre.

Dacă ar fi, dincolo de „hotarele” reale sau virtuale pe care trebuie să trecem în lumea din afara noastră, să mă gândesc la ce hotar mare avem de înfruntat în interior pentru a reuși să dăm viață speranțelor noastre, unul ar câștiga detașat: curajul de a nu renunța în fața propriului eșec și a propriei slăbiciuni. Nu mă refer la a ține cu dinții de un post pe care îl poate face mai bine altcineva, ci la a face ceva ce nimeni altcineva nu se încumetă să facă, deși nu ești pregătit pentru asta. Mă refer la a avea curajul să pășim pe un teren necunoscut, chiar și atunci când avem doar principiile drept ghid, și a lua propriile greșeli sau performanțe nesatisfăcătoare nu ca motiv de renunțare, ci ca motiv de evoluție.

Și atunci când ne gândim dacă merită să luptăm pentru speranțele noastre, pentru că tot e 21 decembrie, să ținem bine minte:

"Există ceva mai greu de suportat decât frigul, foamea și întunericul - e rușinea față de propria lașitate" Vasile Gogea, 20 decembrie 1989

Aici un scurt filmuleț despre revoluția din '89: http://www.youtube.com/watch?v=ehvu7qCMSP4

Despre noi și alții...

Ho Ho Ho...

Iată că azi-mâine vine din nou moșul. Înainte ca el să apară, eu m-am gândit să fiu puțin ironic la adresa unora din obiceiurile noastre, a oamenilor. Sper să le găsiți și voi interesante :).

Începând de azi, câte un astfel de articol (foarte scurt) va apărea zilnic, până pe 22 Decembrie, pe celălalt blog al meu:

http://beyond.weblog.ro

Enjoy!
Joke errr

Hai la inundatii!

In sfarsit, dupa o perioada destul de lunga, am din nou acces la internet (si putin timp). Pentru ca nu am mai scris de mult pe blog, o sa revin cu un articol scurt legat de inundatiile de la Galati.

Nu stiu cati dintre voi stiti, insa ANOSR a avut initiativa de a apela la studenti pentru a participa la construirea digului de la Galati. Zis si facut. Peste 50 de studenti din tara s-au strans la Galati pentru a da o mana de ajutor. Si din facultatea noastra au participat intr-o forma sau alta 8 studenti (zic intr-o forma sau alta pentru ca nu toti au fost acolo pe toata perioada sederii noastre). Am avut si de lucru (umplut si carat saci cu nisip, sapat cu harletul/tarnacopul/lopata), dar si de petrecut :). Mancarea la cantina Universitatii din Galati a fost si ea foarte buna, locurile la camin unde am dormit OK... Daca primele doua zile am avut parte de munca fizica, dupa aceea am stat mai mult pregatiti pentru eventualitatea in care o sa fim chemati la evacuari. Dat fiind ca nivelul Dunarii a scazut, n-a mai fost cazul.

Ce mi s-a parut interesant a fost si ca am reusit sa mobilizam localnici. Vazandu-ne, o parte din ei s-au pus pe treaba serioasa. Unul din ei s-a si luat de noi ca lucrand ii facem de rusine pe galateni (vazuse el la stiri cu o seara inainte ca voluntari din toata tara vin sa le salveze orasul si ei stau la bere, pentru multi din ei lucru deloc fals...). Eh.. nu in ultimul rand, a fost foarte tare si ca am avut parte si de ajutor si din, si din afara ASPSE.

Una peste alta, cred ca e foarte important sa fim solidari, in miscarea studenteasca, si atunci cand trebuie sa dam o mana de ajutor acolo unde este nevoie, nu doar atunci cand ne cerem drepturile, si sper ca pe viitor aceasta solidaritate sa fie din ce in ce mai puternica.

Fotografii puteti gasi aici

In speranta unei mobilizari cat mai mari atunci cand situatii critice (cat mai rare) o cer,
Mihai

De unde pana unde?

Am pregătit în ultimul timp mai multe proiecte cărora vreau să le dau viață. Nu știu dacă ți s-a întâmplat și ție să visezi, să ți se ridice părul pe tot corpul la gândul că ai putea să reușești să faci ceva... orice a fost acel ceva pentru tine. Nu știu nici dacă ți-a ieșit ceva atât de mișto, încât, cum zice marele filosof Guess Who, să crezi măcar pentru o secundă că ai lumea la picioare (lumea la picioare poate ca „șef”, poate ca cel mai bun servitor)... Nu știu dacă ți s-a întâmplat să crezi că poți face lucruri super tari, să inspiri, să fii inspirat, să crezi în oameni care să nu creadă în ideile tale, să crezi în idei care nu se potrivesc pentru oamenii din jur, sa te ajute cineva în ideile tale, dar să-ți dai seama că de fapt trage în cu totul altă parte, pentru că de fapt n-a înțeles, sau să reușești să le aliniezi pe toate.. După câțiva ani buni de voluntariat (cam 5 pentru mine), chiar dacă îmi face plăcere să mă gândesc retrospectiv și să mă întreb câte din cele de mai sus le-am făcut și ce au însemnat, lucrurile care mă inspiră cel mai mult sunt în continuare cele viitoare...

După acești ani, însă (de fapt de muuult mai repede), am învățat să-mi mușc puțin limba și să spun mai puțin despre lucrurile viitoare. Vrând nevrând, am văzut cum e să fii și susținut, și blocat (din intenții bune) în diverse planuri, să mă motivez sau să mă sabotez chiar eu, chiar sub ochii mei.. Am văzut cum oamenii sunt diferiți în atâtea feluri, și în atâtea asemănători, am văzut cum socoteala de acasă se potrivește destul de rar cu cea din târg. Am văzut curaj și am văzut și lașitate, și am văzut și cum ele nu se văd la fel din interior și din exterior, prin ochelari de soare sau infraroșii.. Poate însă că cel mai mult din toată povestea asta a contat cum și că m-am văzut pe mine.

Am pornit ca un (mare) visător, căruia cei mai buni prieteni îi spuneau că s-a prostit de la gândit „atâtea proiecte”. Deși am crezut că asta înseamnă că lumea nu merită oameni bine intenționați, m-am gândit mai bine și am înțeles că n-are nimeni niciun motiv să mă aprecieze pentru visele pe care le am, dacă nu pentru vise aștept aprecierea lor. Am început să fac, am început s-o dau în bară, apoi am mai început să și reușesc. Mi-am mai racordat visele la realitate, și da, a fost foarte dureros, apoi am mai racordat și realitatea la vise, atât cât am putut. Am văzut, totuși, că atunci când mă bucur prea mult de un plan, risc să-l las plan. Am hotărât atunci să nu-mi mai dau satisfacția de a mă bucura din plin de un proiect cât nu e realitate. Chiar și după multe încercări, am rămas un visător, dar poate un altfel de visător. Ce mi se pare foarte interesant acum e că am învățat să-mi iubesc și reușitele și eșecurile, și fericirea, exuberanța, și tristețea, frustrarea, singurătatea, și am învățat asta pentru că simt că în final viața mea își va fi meritat viața, și viața vine cu de toate, la pachet...

Cât despre proiectele de viitor, mă apropiu de ele cu teamă și cu emotii, dar și cu o mare speranță că ele vor merita apreciate ca fapte, nu ca vise. Și mai mult însă, sper că ele vor fi ale celor care se vor bucura de ele, cu bunele și relele lor, și a mea mai mult bucuria de-a fi adus o contribuție. Si cu doza de realism, sper ca fiecare vom învața să ne vedem și bunele și relele noastre, pentru a putea, ca și copiii, să avem curajul să ne tot ridicăm în picioare după fiecare cazătura, pentru a putea în final să mergem în două picioare, fără să ne limităm la a da vina pe părinți că nu ne-au ținut destul de strâns de mână...

Între căzături și sprinturi, pe pista către vise,
Mihai

Lectii de viata

Era (o) marți. Ziua a început într-un mod.. normal. Atât de normal, încât nici nu-mi amintesc cum a început. Pe la 20:00, simțindu-mă aiurea că am și eu o zi liberă și nu știu cu cine să ies, m-am învârtit puțin prin cameră (fac asta la propriu când gândesc..). Simțeam o stare.. poetică. Mi-e greu să o descriu, dar când sunt în această stare știu că pot să scriu, sau măcar să visez :). Știam că trebuie să fie o seară foarte tare. Am vorbit cu o prietenă și am chemat-o la un suc. După îndelungi deliberări a refuzat (era foarte obosită). Povestea durase vreo 2 ore și ceva, timp în care dorința și determinarea mea de a ieși a crescut. M-am gândit că am putea să mergem să facem ceva gen free hugs, dar fără să filmăm, să vorbim cu oameni beți etc. etc.

Rămânând singur (fără „date”), mi-a luat ceva să mă automotivez să ies. Mă gândeam să merg în parcul Izvor și să scriu (acolo parcă e destulă lumină). Apoi, m-am gândit și să rămân acasă și să scriu, dar era un risc prea mare să nu mai fac nimic. Cu chiu, cu vai, m-am convins și plecat spre centrul vechi.

Am coborât din cameră, am intrat în metrou. M-am uitat la oamenii din jur (5-6 în vagon..). Am deschis un carnețel pe care îl luasem cu mine, și am scris:
Q&A
1: 1 lucru ca lecție de viață + exp. aferentă

M-am așezat lângă un tip. „Bună ziua! Sunt student la psihologie și fac o mică anchetă. Puteți să îmi răspundeți la o întrebare?”.. „Despre ce e vorba?” „Dacă ar fi să alegeți o lecție importantă de viață pe care să puteți să o transmiteți, care ar fi aceea? Cum ați ajuns la respectiva concluzie?”

Răspuns #1
Să se preocupe de studii, să-și găsească un servici și să se țină de el.
/Cum ați ajuns să considerați aceste aspecte ca fiind foarte importante?
Eu, la 29 de ani, am 13 ani lucrați pe cartea de muncă. Mulți au 1,2,3 ani la vârsta asta... oricum, cred că ține și de familie..
/În ce sens ține și de familie?
Păi cum sunt și părinții, ce vezi la ei.
-- Ionuț, 29 de ani

Răspuns #2
/Am întrebat apoi, același lucru, o doamnă. A fost foarte drăguță și mi-a spus multe lecții de viață
Niciodată să nu te iei după nimeni ca să n-ai cui să-i reproșezi. Eventual ție însuți. Ce să-ți mai zic.. Mâncarea reîncălzită nu mai e la fel de bună. Să ții asta minte!
/Vă referiți la relații intime?
Da, mai ales la relații intime. Poate că pare că merge, dar odată ce s-a stricat o relație, cum e în situații de divorț de exemplu, nu mai merge..
Așa.. ar mai fi să nu te încrezi prea tare decât în mama ta. Prietenii se pot folosi de informații când ești mai vulnerabil și să te șantajeze sau să-ți facă rău. Asta mai ales dacă ajungi cineva și ei sunt invidioși că nu le dai și lor, chiar dacă tu poate nu poți. Și aș mai zice că totul în viață se plătește.
/ Cum ați ajuns la această concluzie?
Păi am avut niște decepții... aș putea scrie un roman despre asta. Da.. dar uite, încă o chestie: Răbdarea, încrederea, să nu le pierzi niciodată. Și niciodată să nu te umilești (nici pentru bani nici pentru altceva)...
/Spuneați că totul în viață se plătește. Puteți să-mi dați un exemplu de experiență care v-a făcut să credeți asta?
Ei.. păi am 56 de ani și încă plătesc pentru greșelile din tinerețe. Să ții minte că ce vezi în casă, aia să faci.. să urmezi exemplul pozitiv al părinților...
-- Rodica, 56 de ani

Răspuns #3
/Metroul a ajuns la destinație. Am salutat doamna de mai devreme și am plecat grăbit din metrou. Am mers și am încercat să întreb o domnișoară tânără același lucru. Mi-a răspuns, puțin sec, „și dacă chiar nu am disponibilitate?”. Mi-am cerut scuze și am mers mai departe.

Răspuns #4
/După ce am urcat scările (eram la Unirii). Am întrebat un paznic mai tânăr chestia asta. Mi-a zis că nu vrea, să văd dacă vrea colegul lui..

Răspuns #5
/Am mers la un coleg al său. A început destul de ușor, repede și sincer, să îmi povestească
Până la 50 de ani, n-am realizat nimic. De aici încolo ce mai pot să fac? Meseria de paznic.. asta-i meserie?
La țară, la mine, în provincie, murim de foame. Fără salariu de câteva milioane, murim de foame...
Eu nu mai pot realiza nici ce au realizat ai mei.
/Ce anume nu mai puteți realiza?
Păi să fac și eu o casă.. cu 10 milioane, nu pot.. Tineretul să încerce să meargă în străinătate dacă nu întrevăd alte posibilități în țară. Eu sunt legat de casă, fac naveta (100km), unde am grijă de ai mei. Sunt din Călărași, Mănăstirea, aproape de Dunăre.
Viața de aici încolo ne paște cu greutăți. Cauți să vorbești cu cineva, și dintr-o vorbă ajungi la conflict.. asta e lumea, stresul din ziua de azi.
Eu.. am meserie de șofer, mecanic, marinar nici nu mai zic.. s-au dus astea, pur și simplu s-au dus. De azi dimineață stau numai în picioare. Ne-am aciuit aici paznici, și nu ne dau nici un spor nimic.
Te uiți în viața asta și vezi că nu-ți poți realiza împlinirile. Printr-o simplă semnătură aștia ia 100.000 de Euro. În provincie la țară a-nvechit toate, și trebuie renovate, dar cu ce să realizezi toate astea?
Să vezi când eram eu adult și aveam grijă de vecini, și erau uite-atâta (ținea mâna lal aprox. 1m), care acum sunt plecați și s-au realizat material, ce eu n-am putut face într-o viață de om..
Eu n-aș pleca de la țară nici pentru o doamnă miliardară, nici să fie Zâna Zânelor.
/Amuzat de ce tocmai a spus, i-a povestit și casieriței, și au râs puțin.
... știi, pe vremea lui Ceaușescu, se spunea că 80% din țară o duce râu, dar și acuma tot așa e.. adică așa cred eu, din ce văd eu în jurul meu, și acasă.
/I-am mulțumit frumos pentru disponibilitate și am plecat mai departe. M-a lăsat apoi să intru pe poartă, să nu plătesc încă o călătorie pentru interviu.
-- Gheorghe, 50 de ani, paznic la metrou.

Răspuns #6
/Am continuat către ieșirea dinspre magazinul Unirea. La un moment dat, am văzut un muncitor. După câteva clipe de ezitare, l-am abordat și el.
Lecție importantă de viață de la noi, de la șantieriști... n-ai să vezi așa ceva (râde)
Ce să zic.. bani cu țârâita, muncă multă, toată ziua spune că dacă nu-ți convine poți să pleci.. asta-i viață?
Gata.. în trei cuvinte ți-am spus ce m-ai întrebat..
/Care ar fi mesajul pentru tineri?
Păi să se țină de carte și să nu ajungă pe șantier. patronii câștigă bani și nouă ne dă ce le scapă printre degete. Mie când îmi spunea tata să-nvăț, parcă nici de-al dracului..
/I-am mulțumit frumos, am dat mâna cu el, și m-am dus mai departe.

Răspuns #7
/Am ieșit din metrou și am plecat spre Lipscani. Lângă McDonalds era un grup de tineri cu freze ciudate, care vorbeau alte limbi și se distrau. Aveau și bagajele în jur. Inițial, am mers mai departe, am stat în parcul unirii câteva minute, apoi m-am întors la ei. Aceeași întrebare:
Take the metro before it's too late.. this could be like a metaphor..
--Nicholas, 23

Răspuns #8
/Din același grup
Go to Vama Veche!
-- Stefanie, 20 (da, așa se scrie Stefanie)
/M-au întrebat de ce îi întreb, le-am povestit ce făceam, apoi au plecat, pentru că trebuia să prindă ultimul metrou..

Răspuns #9
/Am plecat de la turiști și am ajuns din nou în parc (în colțul parcului). Pe bancă stătea un om al străzii. Aceeași întrebare.
Io sunt copilu străzii.. am rămas de la 7 ani fără mamă și tată. Am fost căsătorit și am o fetiță, dar n-am putut să ne împăcăm, cu soția (probleme financiare, părintești - cu soacra mai ales), iar acuma îmi duc viața de azi pe mâine, să pot să-mi duc existența să trăiesc.
Aș vrea să găsesc o locuință, să pot să trăiesc, să nu mai dorm pe străzi. Asta numai cu ajutorul lui Dumnezeu - el ne-a creat, el ne-a dat viață.
Prietenii din ziua de azi când te vede la rău (chiar apropiați) nu te bagă în seamă. Sunt nemâncat de 4 zile, am găsit asta în gunoi (/era o sticlă de suc). Tare mi-aș dori să găsesc un loc de muncă, să pot să mă mențin, dar nu-mi găsesc.
Am crescut la orfelinat până la 18 ani. Părinții mi-au murit într-un accident de mașină.
/Alte rude nu aveți?
Nu, nu..mmm adică am o mătușă dar ea nu poate să mă întrețină - are doar 2 camere și are copii. Așa-i viața.. n-ai cu cine să te cerți, n-ai cu cine să te bați, așa-i bine, să-ți duci viața de unul singur..
Caut de 2 săptămâni loc de muncă, dar nu găsesc deloc. Noaptea-i foarte frig, n-ai unde să dormi..
Eu am opt clase terminate. Mai multe n-am putut. N-am putut financiar, mă înțelegi. Asta e... cam atât am avut tot ce-am avut pe sufletul meu să vă spun.
/L-am invitat să mergem la un fast-food din apropiere să ne luăm câte ceva de mâncare. Zis și făcut.
La noi în România e multă corupție, și lumea e pentru ea.. dacă și președintele minte, care el e președintele țării.. zice că ne dă locuri de muncă și noi nu găsim nimic.
Eu sunt fierar-betonist, când lucram pe șantier câștigam câte 15, 16 milioane pe lună. Problema e că n-am putut să îmi scot cartea de muncă, că n-am avut ani. Și cu soacra, cât am avut de lucru și am adus bani în casă, am fost bun. Când n-am mai avut ce lucra, n-am mai fost bun. Așa e lumea, cât aduci ceva ești bun, când nu, nu mai ești.. nu contează dacă chiar nu găsești..
Știi, m-a învățat odată un om asta „oricât ai fi de sărac, să ni-ți pierzi niciodată încrederea, că pentru noi există un Dumnezeu care are grijă de noi în orice problemă pe care o avem” și eu am luat cuvintele astea și le-am memorat. Și așa rezist acum, că n-am mâncare, și de dormit dorm pe niște țevi care mai sunt descoperite la metrou, că se lucrează, și mai bagă căldura până pe la 2-3 noaptea, după care mă trezesc de frig.. Și la asta mă gândeam și când stăteam la mătușa mea. Că acolo mai lucram la o femeie, îi făceam curat din când în când, și avea bijuterii valoroase și niciodată nu m-am atins de ele, și mă știa și copiii ei și mă chemau când mai plecau ei să o ajut.
Eu mă gândesc, că îmi mai apar așa gânduri în minte, că dacă iau (/n.r. fur) acuma, ce rezolv? Că banii se duce. Dar dacă n-ai sănătate degeaba. Și asta, vezi, mentalitatea la om, e importantă, să gândească bine, să nu gândească răutate.
Vedeți dumneavoastră că și ura asta e mare, și ura asta rasială. Acum, dumneavoastră probabil că știți mai bine că sunteți citit și aveți atâta școală. Da uite și rromii aștia, când fură sau așa, ei nu se gândesc că mai tare fac rău și mai tare îi întărâtă pe ceilalți împotriva lor? Oare de ce nu pot gândi și ei că ce rost are să iau de la omu ăla să-i fac rău... cum ați venit dumneavoastră la mine, eu puteam să mă enervez, să zic iau de tine, dar de ce? cu ce drept, când ai pus doar o întrebare? oare de ce nu gândesc și ei așa să nu întărească ura asta rasială?
Eu am avut noroc cu o profesoară, care m-a învățat să nu fac rău. Mi-a zis să nu fac ca ceilalți copii de la centrele de plasament, că eu n-am părinți care să mă ajute când plec.
/De ce ați plecat de la mătușa dumneavoastră?
Am plecat că nu aduceam bani în casă, și nu poți să stai la om și să nu aduci nimic, numa să ceri..
/Am mai povestit cu el despre copiii care se droghează, ura rasială de o parte și de alta. M-a mai întrebat dacă sunt poet. I-am spus că mai scriu, dar nu mă consider neapărat poet, și mi-a spus că dacă mai scriu, el asta înțelege prin poet. I-am mulțumit pentru că a povestit cu mine, am dat mâna și am mers mai departe.
-- Radu Cristinel, 34 de ani

Răspuns #10
/Am ajuns într-un pub. Am comandat un ceai și m-am uitat puțin peste notițe. Le-am povestit fetelor de la bar ce fac, și le-am pus aceeași întrebare. Una n-a zis nimic (nici că nu răspunde). Cealaltă:
Mai trag de timp.. eu una încă sunt prea mică... adică nu mi s-au întâmplat lucruri foarte importante din care să fi învățat ceva foarte important sau relevant.
-- Cristina, 21, barman

Răspuns #11
/Am mers puțin în club apoi, dar am stat foarte puțin. Mă întâlnisem mai devreme cu câteva colege, îmi spuseseră unde merg, și le-am făcut o vizită. Am luat apoi un taxi spre casă. Taximetristului i-am adresat aceeași întrebare. În mașină cânta muzică religioasă.
Dumnezeu e Calea, Adevărul și Viața. Întreabă-l pe El, că El are toate răspunsurile. Să ținem post, să ne spovedim, să luăm canon de rugăciuni. Secretul, în orice domeniu ai fi, este să fii credincios. Dacă nu suntem credincioși, degeaba suntem învățați, dacă suntem mândri, că și Lucifer a căzut din cauza mândriei. Și dacă ești doctor, și dacă ești ce ziceai că ești tu, psiholog, nu ești doctor bun dacă nu crezi în Dumnezeu, pentru că atunci nu ai Harul lui cu tine. Să ții minte, că mântuire înseamnă viață veșnică și moartea veșnică este în iad, că noi nu ne oprim aici. Ceea ce-ți spun eu acum nu eu îți spun, ci Dumnezeu vorbește prin mine și mă-nvață ce să îți spun. Ai să vezi că nici profesorii tăi nu știu ceea ce-ți spun eu acum.
//Cursa s-a terminat. Discuția a fost puțin mai lungă, ideile însă cam acestea au fost. I-am mulțumit, am plătit cursa și am mers acasă.
-- Păcătosu Vasile cel Mare, 57 de ani (așa a spus să îi trec numele)

Cam asta a fost marea aventură printre lecții de viață. Sunt tentat, însă, să vă pun și vouă aceeași întrebare:
Dacă ar fi să alegeți o lecție importantă de viață pe care să puteți să o transmiteți, care ar fi aceea? Cum ați ajuns la respectiva concluzie?

Cultură generală?

Cred că trăim într-o lume „accelerată”. Se vede în viteza revoluțiilor din știință, tehnică, economie, politică și multe altele. Creația și creativitatea devin și un apanaj al laicului, iar lângă ele se alătură și o diversificare enormă a cunoașterii. Ce mă întreb eu este, în această mare vâlvă în care puține rămân lucrurile cu adevărat universal valabile, și nu pentru că nu ar fi universal valabile, ci pentru că (poate paradoxal) sunt prea multe pentru a fi cunoscute de o singură persoană, și viteza apariției lor este în plină ascensiune, ce va însemna cultură generală în mileniul trei.

Discutam cu un profesor al facultății la un moment dat și îmi spunea că nivelul culturii generale al studenților este adesea la pământ. Dincolo de adevărul că foarte mulți au ales ca scăpare din acest vârtej al cunoașterii ieșirea din el, cred că de fapt oricum „cultură generală” nu mai poate face referire la un „corp comun de cunoaștere” așa cum se întâmpla înainte de revoluția tehnologiei din ultimii ani. Astăzi, multă din cultura generală nu este împărtășită de toată lumea. De fapt, cultura este atât de vastă (putem lua ca exemplu doar toate videoclipurile de pe www.ted.com, ca să nu mai spun de situri documentare) încât putem accesa de fapt doar părți din ea.

În același timp în care cunoașterea devine prea vastă pentru a fi asimilată, noi ne transformăm tot mai mult în creatori „feroce” de cultură și schimbare. Putem lua de exemplu doar explozia de activități de voluntariat, numărul impresionant de bloguri, videoclipuri pe youtube sau cercetări din ultimii ani. De multe ori, devenim chiar atât de preocupați de a produce cultură, încât uităm să fim consumatori. Suntem atât de preocupați să evoluăm, să urcăm în ierarhie, să ne autoperfecționăm, încât depășim 8,10,12,16! ore pe zi de „preocupare”. Înțeleg prin „preocupare” faptul că ne „gândim”/acționăm în direcția în care producem noi cultură. Unii dintre noi ne-am eliberat într-o asemenea măsură creativitatea, încât am putea hrăni și alți oameni și organizații mulți ani, în sensul de idei la care ar putea lucra și care chiar ar avea potențialul de a aduce valoare! Centrarea excesivă pe producția noastră culturală (cumulată cu un interes centrat pe aspectele relevante din vârtejul cultural pentru propria producție culturală) ne îndepărtează de multe ori atât de momentele de liniște, cât și de evoluțiile culturale paralele din societate.

Această schimbare îmi aduce tot mai mult aminte de o metaforă a autorilor „Funky Business” (sper să mi-o amintesc bine): e mai ușor să asiguri supraviețuirea unui banc de pești decât a unei balene.

În acest sens, cred că termenul de cultură generală încetează să facă referire la un corp de cunoștințe identificabil de către cineva. Cunoașterea ca ansamblu este din ce în ce mai mult un bun al societății, nu al persoanelor din societate. Cultura generală începe să facă mai degrabă referire la o atitudine. Atitudinea este una de curiozitate și deschidere, în care avem o „sete” de cunoaștere. Doi oameni de cultură generală nu vor mai fi aceia care discută despre aceleași lucruri, pe care doar ei (sau uneori nici ei nu) le înțeleg, ci aceia care vor discuta pasional despre diverse lucruri, învățând fiecare de la celălalt lucruri pe care nu le știa, și integrându-le în propria înțelegere a lumii în care trăiește. În societatea cunoașterii, cultura generală este o îmbogățire continuă a sensului și semnificației vieții pe parcursul întregii vieți, în moduri cel mai probabil unice pentru fiecare dintre noi...

Drepturile nu iti dau dreptate, dar nu trebuie sa ai dreptate pentru a avea drepturi

Ultimele zile au fost mai tumultoase. De fapt, după cum scriam în articolul anterior, au fost foarte foarte pline de tot felul de activități, unele mai stresante, altele mai puțin stresante, unele mai importante, altele mai puțin importante, unele care au mers conform planului și altele care au luat-o într-o cu totul altă direcție decât mă așteptam. Ca orice perioadă plină de experiențe mai intense, unele dintre ele destul de stresante - din varii motive, am avut ocazia să reflectez asupra unor lucruri.

Unul dintre ele este exact acesta „Drepturile nu îți dau dreptate, dar nu trebuie să ai dreptate ca să ai drepturi”. Legat de prima parte, aș putea spune că drepturile nu îți dau dreptate - pentru asta ai nevoie de educație și experiență (eventual intuiție - dacă ești printre norocoșii la care intuiția dă rezultate bune). Cu alte cuvinte, pentru simplul fapt că ai un drept nu înseamnă că a-l exercita este și cel mai recomandabil. Poate că un termen mai bun decât recomandabil ar fi eficient. Drepturile au fost create (si) pentru a le permite oamenilor să ajungă la anumite rezultate - fie că vorbim de liberă exprimare, participare la luarea deciziilor de la diferite niveluri, dreptul la contestație sau în cazuri mai extreme dreptul la grevă. Ma rog.. drepturile au fost create e oarecum impropriu spus - la noi a trebuit o revolutie pentru a redobandi o parte din ele, „confiscate” de comunisti. Bineînțeles, excercitarea drepturilor, pe lângă (posibila, mai mult sau mai puțin probabila) atingere a rezultatelor dorite, poate cauza și mult rău. Îmi amintesc că citeam sâmbătă în Funky Business despre modul în care face un sindicat japonez grevă - prin încetarea activității timp de o oră, programată în timpul pauzei de masă (compania e o familie, obiectivele angajatorului sunt și ale mele, prin urmare o grevă în timpul programului ar fi ca și cum aș face o grevă împotriva mea). Exemplul mi s-a părut extrem de revelator, mai ales întrucât ideea de „drepturile nu îți dau dreptate” era un insight recent.

Cu toate acestea, nu trebuie să ai dreptate ca să ai drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile sunt drepturi și asta e. Bineînțeles, intervin anumite limite. De exemplu, în diferite instituții (cum ar fi universitatea) apar cerințe etice suplimentare, concordante cu spiritul instituției respective. De exemplu, puteti citi codul de etică al Universității din București aici. Cerințele etice cum sunt cele din codul de etică sunt făcute să se asigure că nu se exercită așa-zise „drepturi” într-o manieră care dăunează instituției, într-un mod abuziv. De exemplu, mai jos aveți prevederi referitoare la Responsabilitate în UB:
a. Responsabilitatea nu exclude dreptul membrilor universităţii de a formula critici publice – în şedinţe de catedră şi de Consiliu; în şedinţe ale Senatului Universităţii; în întruniri studenţeşti etc. – privitoare la încălcarea unor standarde legale etice, ştiinţifice sau pedagogice, dacă respectivele critici sunt întemeiate şi susţinute cu probe.
b. Responsabilitatea presupune abţinerea membrilor comunităţii academice de a formula public opinii care ar putea fi interpretate drept încercări de dezinformare, calomnii sau denigrări ale unor programe şi/sau persoane din propria instituţie.

Cu alte cuvinte, drept la liberă exprimare, dar până la un punct. Oricum, citeam nu de mult timp despre modul în care parlamentele (și structurile legislative în general) tind să acționeze ca factori care restrâng drepturile mai degrabă decât le crează. Idee interesantă, dar care nu își are locul aici :). Revenind la drepturi și dreptate, dreptatea la care mă refeream nu se referea la tipul de dreptate despre care putem vorbi în prevederile de mai sus - care mai degrabă o dreptate situațională (am dreptate sau nu în respectiva privință). Ceea ce voiam eu să spun este că uneori exercitarea unor drepturi, fie ea și întemeiată (situațional) poate face mai mult rău decât bine unei instituții/societăți/persoane, uneori chiar și pe termen lung, și de multe ori acea situație ar putea fi prea puțin reprezentativă pentru aspectele generale.

Eh.. nu știu cât am fost de clar.. sunt fe fe obosit (cum zicea profu' de mate din liceu).. mă pun la somn și mâine poate scriu o variantă mai clară.

Calendar

Iată că se face o lună și ceva de program plin de ASPSE și reprezentare, și se apropie cu pași mari (de fapt a cam ajuns) o lună care va fi plină de învățat pentru sesiunea care se apropie și pentru licență (și care va mai avea și o excursie la Congresul EFPSA în Olanda, unde o să țin un workshop la care mai am încă puuuțin de lucru :D). Mă bucură și că martie se va încheia oarecum grandios, să spun așa, și anume (sper eu) cu un impact al ANOSR, și dacă o să răspundă la invitație, al studenților FPSE asupra Legii Educației Naționale, care necesită îmbunătățiri importante până să poata fi considerată soluția pe care o tot căutam de mult timp. Rămâne de văzut în ce masură ministrul va accepta amendamentale noastre (țineți și voi pumnii :P)

Mă uitam peste calendar si imi revizuiam toate activitatile (notate in calendar) din ultima perioada. Ma gandesc acum si la toate articolele pe care vreau sa le scriu, dar dupa cum se vede si pe blog, nu imi prea aloc timpul sa o fac. Ar fi drăguț să aibe ziua cam 40 de ore, dar deocamdată ne mulțumim cu ce avem.

Aa.. și am uitat să menționez ca am fost ieri la alergat, și mâine cred că merg din nou. După o pauză de vreo 3 sătpămâni în care numai de alergat nu mi-a venit, sănătatea se strecoară din nou printre priorități. Dar în legătură cu asta voi scrie sigur un nou entry curând :).

Re/Zit
Mihai

Marii profesori care ne inspiră

Anul trecut am participat la organizarea „Galei Profesorului Bologna”. Îmi amintesc cu multă placere de workshopurile la care studenți din organizații studențești din toata țara am lucrat la Profilul Profesorului Bologna, de workshopul cu profii tari din ediția anterioară, de trainingurile pentru evaluatori pe care le-am facilitat și de evaluatori, de rapoartele de evaluare pe care le-am citit, de gala de decernare...

Proiectul în sine e unul aparte pentru mișcarea studențească. Nu ne-am mulțumit să stăm deoparte și să criticăm sistemul, ci am ales să îi și premiem pe cei care îi fac cinste... Marii profesori care ne inspiră.

Dupa ce înscrii un profesor (pentru că apropo, e deschisă perioada de înscriere, până pe 22 martie - http://www.profitari.ro/ pentru detalii), el este evaluat. Vine cineva la tine la facultate, ia studenții la întrebări legate de proful respectiv, stă la curs/seminar și notează cu atenție ce vede (metode de predare, atmosferă, prezență), se uită peste CV-ul omului să vadă ce realizări are, ba îi mai ia și lui un interviu, în care e atent cum vede dânsul relația cu studenții și studenții în sine, învațământul centrat pe student și perfecționarea pedagogică. La sfârșit, o parte din profesorii înscriși primesc titlul de prof tare.

Gala de decernare a fost și ea un eveniment foarte emoționant. M-au trecut mulți fiori ascultând discursurile profilor... Stăteau în față și ne spuneau că e prima dată când văd și ei că fac studenții ceva pentru calitatea educației, și încă ce proiect! Ne spuneau unii că premiul acordat de studenți e cea mai importantă confirmare a calităților pedagogice. Unii au spus și că această recompensă e mult mai importanta decat mărirea de salariu pe care le-o promitea pe atunci Ministerul Educației. În orice caz, se simțea recunoașterea în discursurile lor - în gesturi, priviri, voce... Și nici locul în care s-a desfășurat Gala nu s-a lăsat mai prejos - La ateneul Român.

Asta ține de anul trecut. Motivul pentru care v-am scris e unul (chiar și mai) apropiat de mine. Anul acesta, la un moment dat, proful de Managementul Clasei (prof. dr. Ion Ovidiu Pânișoară) a făcut un sondaj să vadă cine va fi cel mai bun profesor în an (pe grupe) - sondaj la care am luat cel mai mare punctaj. Un timp după, la practică pedagogică, am predat (împreună cu o colegă) la o clasă de liceu. Am încercat să profit cât de mult am putut pe de o parte de experiența în facilitare, moderare, leadership, și pe de altă parte de cunoștințele privind construirea cunoașterii, competențe cognitive și centrare pe student (învățate cu ajutorul și bunăvoința prof. dr. Eugen Noveanu - și el profesor Bologna). Ce mi-a plăcut foarte mult a fost că au rămas puțin și după ce s-a sunat, și, când i-am întrebat ce notă mi-ar da, de la 1 la 5, mi-au dat toți 5 (unii 2 de 5). Mi-am pus, în acele momente, o întrebare - cu emoții și amintindu-mi că acea întrebare, apărută în mintea profesorilor și studenților, e unul din scopurile proiectului: Oare o să ajung și eu un „mare profesor care ne inspiră”?

Privind înainte,
Mihai

Ce se mai intampla in Iran

Eh, înainte să încep cu vorbăria, iată linkurile cu cele trei newslettere de până acum ale Iran Progressive Youth

http://issuu.com/irannews/docs/newsletter_01
http://issuu.com/irannews/docs/newsletter_02
http://issuu.com/irannews/docs/newsletter_03

Alte locații unde studenții și-au manifestat solidaritatea (cum au fost comunicate de ESU):
Amsterdam (Holland)
Århus (Denmark)
Berlin (Germany)
Brussels (Belgium)
Copenhagen (Denmark)
Eindhoven (Holland)
Florence (Italy)
Frankfurt (Germany)
Gotenberg (Sweden)
Groningen (Holland)
Hannover (Germany)
London (England)
Milan (Italy)
Nurembeg (Germany)
Oslo (Norway)
Paris (France)
Rome (Italy)
Stockholm (Sweden)
The Hague (Holland)

Pe 11 februarie, studenții din mai multe țări europene (prin organizațiile care îi reprezintă) s-au solidarizat cu colegii din Iran și cu alți cetățeni ai căror drepturi sunt grav încălcate acolo. În România, în Timișoara, Cluj și București studenții au aprins lumânări la biserică pentru cei arestați și condamnați la moarte în mod abuziv. Cred că se înțelege că mesajul nu a fost unul religios, ci unul spiritual, de solidaritate.

Numărul de participanți a fost destul de mic (10 în București, 20-30 în Cluj și Timișoara). Printre „absenți” m-am numărat și eu, pentru că eram la un eveniment al ANOSR în care am discutat perspective de reformă și creștere ale federației (de altfel, sub egida European Students'Union, din care face parte ANOSR, a fost organizat și meetingul). Cu toate acestea, sunt mulțumit că a fost creată o agitație, atât printre membrii organizațiilor din ANOSR, cât și printre alți studenți și în presă (voi reveni cu detalii mai complete când o sa le am).

Mă duc la somn :). Ne auzim în curând ;)
Mihai

Iran Pogressive Youth despre noi

Iran Progressive Yourh Newsletter

Studenții organizează, joi, în mai multe țări europene, meetinguri de solidaritate față de gravele încălcări ale drepturilor omului din Iran.

Și noi, în București, organizăm pe data de 11 februarie (Joi), începând cu ora 14:00 în Parcul Unirii un astfel de meeting. Dacă și tu crezi că merită să îți exprimi solidaritatea, îmbracă-te în negru și alătură-te!

Mai multe informații despre ceea ce se întâmplă găsești foarte ușor pe internet. Pe scurt, oamenii sunt condamnați la moarte și executați pentru proteste pașnice, iar lumea este revoltată, de la Președintele Obama și Cancelarul Germaniei, la ONG-urile internaționale relevante, la agențiile de presă, noi și în primul rând, la cetățenii iranieni.

M

P.S. Dacă vii, lasă-ne te rog numele și un mesaj pentru studenții iranieni aici.

La alergat :)

Mâine merg din nou la alergat :D. Bineînţeles, tot cu RunLight. Cine mai vine? :)

Pentru drepturile omului în Iran

ESU (European Students' Union), ca de altfel multe organisme internaționale, dorește respectarea drepturilor omului în Iran. Detalii despre poziția ESU cu privire la această temă găsiți aici, respectiv în lima română aici. Despre ce se mai întâmplă în Iran, găsiți (și) aici.


Am aflat despre asta de pe grupul de discuții intern al ANOSR și am dat mai departe pe grupul intern al ASPSE. Una din colegele mele de acolo, Anca, mi-a sugerat să facem un meeting de susținere. Am fost mai mult decât bucuros să aud de o astfel de inițiativă, și am început să lucrăm la asta. Ne-am întâlnit și cu vicele internațional al ANOSR, Carmen, și acum ne pregătim să contribuim cum putem, și noi, la respectarea drepturilor omului în Iran.

Nu vreau să lungesc povestea mai mult. O să revin cu mai multe detalii când va fi cazul. Între timp, dacă vreți să vă implicați sau aveți orice informații utile, dați un semn (mihai.dragos(la adresa)gmail.com)

Minte sanatoasa in corp sanatos

Acum ceva (multa) vreme, am inceput sa ies la alergat cu Vale. Initial, au mai fost cativa colegi aspse-isti cu noi, cu timpul au disparut (mai putin noi si Alex, care si el a disparut o perioada buna). Mai cu fluctuatii, cu pauze si reveniri spectaculoase in minutul 90, ne-am tinut de treaba. Acum, pentru ca ne simtim atat de bine sportivi activi, si pentru am purtat unele din cele mai interesante discutii dupa alergat, sau uneori in timp ce alergam, am hotarat sa le oferim si altora experienta asta. Asa ca am facut un proiect, RunLight pe numele lui. Ce presupune? Presupune ca oamenii pot sa organizeze sau sa participe la iesiri la alergat.

Eh, destula vorbarie. Intrati pe http://runlight.wordpress.com si vedeti despre ce e vorba.

P.S. Urmatoarea alergare e joi de la 9, in Cismigiu. Detalii aici

Cu entuziasm,
Mihai :)