Democrația și puterea fiecăruia din noi

În timp ce lucram la o analiză am dat peste un articol al unui profesor de la Stanford despre democrație. Articolul întreg îl găsiți aici. Titlul este edificator << The original meaning of „democracy” - Capacity to do things, not majority rule >>. Într-un fel, Josiah Ober spune ceva ce știam în mod intuitiv cel puțin din clasa a VI-a - democrația nu este în primul rând despre dreptul de vot, ci despre capacitatea (și responsabilitatea) noastră de a influența societatea în care trăim. Ober spune că „Democrația (...) definește un regim în care demosul dobândește o capacitate colectivă de a genera schimbări în spațiul public. Astfel nu e doar o problemă de control al unui spațiu public ci una referitoare la puterea și capacitatea colectivă de a acționa în cadrul respectivului spațiu și, într-adevăr, de a reconstitui spațiul public prin acțiune.” Pentru mine cel mai clar simptom al faptului că o majoritate a cetățenilor nu își asumă răspunderea pe care o au într-o democrație este tocmai polarizarea excesivă pe criterii de simpatii electorale. Prea mulți oameni cred că lumea se sfârștește nu atunci când ei nu se implică în „viața cetății” ci atunci când candidatul taberei opuse obține o funcție publică de autoritate. Cu alte cuvinte, votul nu este doar despre acordarea unui rol ci despre acordarea întregii puteri pe care omul respectiv o deține. După care urmează concediul din democrație...

Eric Liu (Citizen University) explică în clipul de mai jos că puterea are o conotație negativă, machiavelică, în conștiințele oamenilor. Când spunem putere parcă vorbim despre ceva rău și nu vrem să avem de-a face cu ea. Mai mult, când vorbim despre putere mulți dintre noi plasează responsabilitatea pentru exercițiul ei în afara noastră. „Cărțile sunt aruncate” / „Lumea merge înainte” / „Am încredere în cei de la putere” / „Forțe oculte controlează oricum totul, implicarea e inutilă”, etc. Ajungem astfel să cedăm puterea voluntar. Dacă ne gândim la ce am spus mai sus, prin cedarea voluntară a puterii ne situăm, de unii singuri și nesiliți de nimeni, în afara democrației. Nu politicienii „omoară” sau „denaturează” cel mai mult democrația. Ei profită de vidul lăsat de neimplicarea cetățenilor de rând.

Clipul lui Eric Liu l-am urmărit după ce a fost promovat de un amic pe facebook, conectat cu o postare în care vorbește despre cât de păcat este că tinerii nu se implică în politică. El se referea destul de direct la implicare în partidele politice. Sunt pe jumătate de acord cu el. Implicarea politică este necesară, dar implicarea politică referitoare la cauze, non-partizană (în societatea civilă) este cea mai importantă și nu căutarea unei funcții publice de autoritate. De altfel, foarte puțini dintre oamenii pe care îi cunosc și care au făcut pasul spre politică prin partide politice (tineri, oameni în vârstă, funcționari, directori, parlamentari...) au cu adevărat puterea de a schimba ceva semnificativ în spațiul public, fiind în general obligați să respecte constrângerile de partid controlate de facto de un cerc restrâns de oameni (și interese). O parte din ei au câștiguri mari pe plan personal, dar generează beneficii foarte mici la nivel de societate. Pe de altă parte, cunosc multe coaliții de oameni și organizații care au influențat probleme importante în spațiul public (legi, ordine de minsitru, elemente ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, măsuri de protecție a mediului, etc.) fără a avea acces direct la decizie. În plus, dacă până de curând „puterea corupe” era mai mult un proverb, acum au apărut și dovezi științifice care arată că deținerea unei poziții de autoritate scade empatia. Cu atât mai mult în aceste condiții este important ca cetățenii să-și asume (sau să creeze, după caz) mijloace de influențare a spațiului public și de responsabilizare a deținătorilor de poziții de autoritate mai mult decât să se „bată” între ei pentru respectivele poziții. 

Avem însă vreo șansă să readucem puterea în mâinile cetățenilor, acolo unde ar trebui să fie? Eric Liu e convins că da și mai are și câteva sugestii despre cum am putea să abordăm acest proces. Vizionare plăcută! :-)

http://www.ted.com/talks/eric_liu_why_ordinary_people_need_to_understand_power 

Știrile și democrația

Se vorbește foarte mult despre faptul că știrile sunt folosite pentru a menține un status - quo în lume și pentru a manipula. Nu mai e de mult timp un secret că în general canalele media sunt deținute de o mână de corporații media controlate de câțiva magnați. În România, câțiva dintre acești magnați se află în spatele gratiilor sau în procese care par să îi îndrepte către o astfel de soartă.

Cu toate acestea, dincolo de suspiciunea mai mult sau mai puțin întemeiată că știrile sunt părtinitoare în sensul dorit de patroni, o abordare mult mai largă și mai interesantă are Alain de Botton în expunerea de 5 minute pe care o aveți mai jos. El se întreabă care este sensul știrilor și argumentează că excesul de știri încurajează indiferența față de tot ce se întâmplă și sentimentul de neputință, făcând, prin urmare, populația mai ușor de controlat. Mai arată și că știrile îngustează viziunea asupra lumii și vorbește despre sistemul de educație care ne învață să îl „descifrăm” pe Shakespeare dar nu și știrile și tabloidele care ne inundă. Dați play, Merită!

Sir Ken Robinson on Changing Education Paradigms

De unde pana unde?

Am pregătit în ultimul timp mai multe proiecte cărora vreau să le dau viață. Nu știu dacă ți s-a întâmplat și ție să visezi, să ți se ridice părul pe tot corpul la gândul că ai putea să reușești să faci ceva... orice a fost acel ceva pentru tine. Nu știu nici dacă ți-a ieșit ceva atât de mișto, încât, cum zice marele filosof Guess Who, să crezi măcar pentru o secundă că ai lumea la picioare (lumea la picioare poate ca „șef”, poate ca cel mai bun servitor)... Nu știu dacă ți s-a întâmplat să crezi că poți face lucruri super tari, să inspiri, să fii inspirat, să crezi în oameni care să nu creadă în ideile tale, să crezi în idei care nu se potrivesc pentru oamenii din jur, sa te ajute cineva în ideile tale, dar să-ți dai seama că de fapt trage în cu totul altă parte, pentru că de fapt n-a înțeles, sau să reușești să le aliniezi pe toate.. După câțiva ani buni de voluntariat (cam 5 pentru mine), chiar dacă îmi face plăcere să mă gândesc retrospectiv și să mă întreb câte din cele de mai sus le-am făcut și ce au însemnat, lucrurile care mă inspiră cel mai mult sunt în continuare cele viitoare...

După acești ani, însă (de fapt de muuult mai repede), am învățat să-mi mușc puțin limba și să spun mai puțin despre lucrurile viitoare. Vrând nevrând, am văzut cum e să fii și susținut, și blocat (din intenții bune) în diverse planuri, să mă motivez sau să mă sabotez chiar eu, chiar sub ochii mei.. Am văzut cum oamenii sunt diferiți în atâtea feluri, și în atâtea asemănători, am văzut cum socoteala de acasă se potrivește destul de rar cu cea din târg. Am văzut curaj și am văzut și lașitate, și am văzut și cum ele nu se văd la fel din interior și din exterior, prin ochelari de soare sau infraroșii.. Poate însă că cel mai mult din toată povestea asta a contat cum și că m-am văzut pe mine.

Am pornit ca un (mare) visător, căruia cei mai buni prieteni îi spuneau că s-a prostit de la gândit „atâtea proiecte”. Deși am crezut că asta înseamnă că lumea nu merită oameni bine intenționați, m-am gândit mai bine și am înțeles că n-are nimeni niciun motiv să mă aprecieze pentru visele pe care le am, dacă nu pentru vise aștept aprecierea lor. Am început să fac, am început s-o dau în bară, apoi am mai început să și reușesc. Mi-am mai racordat visele la realitate, și da, a fost foarte dureros, apoi am mai racordat și realitatea la vise, atât cât am putut. Am văzut, totuși, că atunci când mă bucur prea mult de un plan, risc să-l las plan. Am hotărât atunci să nu-mi mai dau satisfacția de a mă bucura din plin de un proiect cât nu e realitate. Chiar și după multe încercări, am rămas un visător, dar poate un altfel de visător. Ce mi se pare foarte interesant acum e că am învățat să-mi iubesc și reușitele și eșecurile, și fericirea, exuberanța, și tristețea, frustrarea, singurătatea, și am învățat asta pentru că simt că în final viața mea își va fi meritat viața, și viața vine cu de toate, la pachet...

Cât despre proiectele de viitor, mă apropiu de ele cu teamă și cu emotii, dar și cu o mare speranță că ele vor merita apreciate ca fapte, nu ca vise. Și mai mult însă, sper că ele vor fi ale celor care se vor bucura de ele, cu bunele și relele lor, și a mea mai mult bucuria de-a fi adus o contribuție. Si cu doza de realism, sper ca fiecare vom învața să ne vedem și bunele și relele noastre, pentru a putea, ca și copiii, să avem curajul să ne tot ridicăm în picioare după fiecare cazătura, pentru a putea în final să mergem în două picioare, fără să ne limităm la a da vina pe părinți că nu ne-au ținut destul de strâns de mână...

Între căzături și sprinturi, pe pista către vise,
Mihai

Lectii de viata

Era (o) marți. Ziua a început într-un mod.. normal. Atât de normal, încât nici nu-mi amintesc cum a început. Pe la 20:00, simțindu-mă aiurea că am și eu o zi liberă și nu știu cu cine să ies, m-am învârtit puțin prin cameră (fac asta la propriu când gândesc..). Simțeam o stare.. poetică. Mi-e greu să o descriu, dar când sunt în această stare știu că pot să scriu, sau măcar să visez :). Știam că trebuie să fie o seară foarte tare. Am vorbit cu o prietenă și am chemat-o la un suc. După îndelungi deliberări a refuzat (era foarte obosită). Povestea durase vreo 2 ore și ceva, timp în care dorința și determinarea mea de a ieși a crescut. M-am gândit că am putea să mergem să facem ceva gen free hugs, dar fără să filmăm, să vorbim cu oameni beți etc. etc.

Rămânând singur (fără „date”), mi-a luat ceva să mă automotivez să ies. Mă gândeam să merg în parcul Izvor și să scriu (acolo parcă e destulă lumină). Apoi, m-am gândit și să rămân acasă și să scriu, dar era un risc prea mare să nu mai fac nimic. Cu chiu, cu vai, m-am convins și plecat spre centrul vechi.

Am coborât din cameră, am intrat în metrou. M-am uitat la oamenii din jur (5-6 în vagon..). Am deschis un carnețel pe care îl luasem cu mine, și am scris:
Q&A
1: 1 lucru ca lecție de viață + exp. aferentă

M-am așezat lângă un tip. „Bună ziua! Sunt student la psihologie și fac o mică anchetă. Puteți să îmi răspundeți la o întrebare?”.. „Despre ce e vorba?” „Dacă ar fi să alegeți o lecție importantă de viață pe care să puteți să o transmiteți, care ar fi aceea? Cum ați ajuns la respectiva concluzie?”

Răspuns #1
Să se preocupe de studii, să-și găsească un servici și să se țină de el.
/Cum ați ajuns să considerați aceste aspecte ca fiind foarte importante?
Eu, la 29 de ani, am 13 ani lucrați pe cartea de muncă. Mulți au 1,2,3 ani la vârsta asta... oricum, cred că ține și de familie..
/În ce sens ține și de familie?
Păi cum sunt și părinții, ce vezi la ei.
-- Ionuț, 29 de ani

Răspuns #2
/Am întrebat apoi, același lucru, o doamnă. A fost foarte drăguță și mi-a spus multe lecții de viață
Niciodată să nu te iei după nimeni ca să n-ai cui să-i reproșezi. Eventual ție însuți. Ce să-ți mai zic.. Mâncarea reîncălzită nu mai e la fel de bună. Să ții asta minte!
/Vă referiți la relații intime?
Da, mai ales la relații intime. Poate că pare că merge, dar odată ce s-a stricat o relație, cum e în situații de divorț de exemplu, nu mai merge..
Așa.. ar mai fi să nu te încrezi prea tare decât în mama ta. Prietenii se pot folosi de informații când ești mai vulnerabil și să te șantajeze sau să-ți facă rău. Asta mai ales dacă ajungi cineva și ei sunt invidioși că nu le dai și lor, chiar dacă tu poate nu poți. Și aș mai zice că totul în viață se plătește.
/ Cum ați ajuns la această concluzie?
Păi am avut niște decepții... aș putea scrie un roman despre asta. Da.. dar uite, încă o chestie: Răbdarea, încrederea, să nu le pierzi niciodată. Și niciodată să nu te umilești (nici pentru bani nici pentru altceva)...
/Spuneați că totul în viață se plătește. Puteți să-mi dați un exemplu de experiență care v-a făcut să credeți asta?
Ei.. păi am 56 de ani și încă plătesc pentru greșelile din tinerețe. Să ții minte că ce vezi în casă, aia să faci.. să urmezi exemplul pozitiv al părinților...
-- Rodica, 56 de ani

Răspuns #3
/Metroul a ajuns la destinație. Am salutat doamna de mai devreme și am plecat grăbit din metrou. Am mers și am încercat să întreb o domnișoară tânără același lucru. Mi-a răspuns, puțin sec, „și dacă chiar nu am disponibilitate?”. Mi-am cerut scuze și am mers mai departe.

Răspuns #4
/După ce am urcat scările (eram la Unirii). Am întrebat un paznic mai tânăr chestia asta. Mi-a zis că nu vrea, să văd dacă vrea colegul lui..

Răspuns #5
/Am mers la un coleg al său. A început destul de ușor, repede și sincer, să îmi povestească
Până la 50 de ani, n-am realizat nimic. De aici încolo ce mai pot să fac? Meseria de paznic.. asta-i meserie?
La țară, la mine, în provincie, murim de foame. Fără salariu de câteva milioane, murim de foame...
Eu nu mai pot realiza nici ce au realizat ai mei.
/Ce anume nu mai puteți realiza?
Păi să fac și eu o casă.. cu 10 milioane, nu pot.. Tineretul să încerce să meargă în străinătate dacă nu întrevăd alte posibilități în țară. Eu sunt legat de casă, fac naveta (100km), unde am grijă de ai mei. Sunt din Călărași, Mănăstirea, aproape de Dunăre.
Viața de aici încolo ne paște cu greutăți. Cauți să vorbești cu cineva, și dintr-o vorbă ajungi la conflict.. asta e lumea, stresul din ziua de azi.
Eu.. am meserie de șofer, mecanic, marinar nici nu mai zic.. s-au dus astea, pur și simplu s-au dus. De azi dimineață stau numai în picioare. Ne-am aciuit aici paznici, și nu ne dau nici un spor nimic.
Te uiți în viața asta și vezi că nu-ți poți realiza împlinirile. Printr-o simplă semnătură aștia ia 100.000 de Euro. În provincie la țară a-nvechit toate, și trebuie renovate, dar cu ce să realizezi toate astea?
Să vezi când eram eu adult și aveam grijă de vecini, și erau uite-atâta (ținea mâna lal aprox. 1m), care acum sunt plecați și s-au realizat material, ce eu n-am putut face într-o viață de om..
Eu n-aș pleca de la țară nici pentru o doamnă miliardară, nici să fie Zâna Zânelor.
/Amuzat de ce tocmai a spus, i-a povestit și casieriței, și au râs puțin.
... știi, pe vremea lui Ceaușescu, se spunea că 80% din țară o duce râu, dar și acuma tot așa e.. adică așa cred eu, din ce văd eu în jurul meu, și acasă.
/I-am mulțumit frumos pentru disponibilitate și am plecat mai departe. M-a lăsat apoi să intru pe poartă, să nu plătesc încă o călătorie pentru interviu.
-- Gheorghe, 50 de ani, paznic la metrou.

Răspuns #6
/Am continuat către ieșirea dinspre magazinul Unirea. La un moment dat, am văzut un muncitor. După câteva clipe de ezitare, l-am abordat și el.
Lecție importantă de viață de la noi, de la șantieriști... n-ai să vezi așa ceva (râde)
Ce să zic.. bani cu țârâita, muncă multă, toată ziua spune că dacă nu-ți convine poți să pleci.. asta-i viață?
Gata.. în trei cuvinte ți-am spus ce m-ai întrebat..
/Care ar fi mesajul pentru tineri?
Păi să se țină de carte și să nu ajungă pe șantier. patronii câștigă bani și nouă ne dă ce le scapă printre degete. Mie când îmi spunea tata să-nvăț, parcă nici de-al dracului..
/I-am mulțumit frumos, am dat mâna cu el, și m-am dus mai departe.

Răspuns #7
/Am ieșit din metrou și am plecat spre Lipscani. Lângă McDonalds era un grup de tineri cu freze ciudate, care vorbeau alte limbi și se distrau. Aveau și bagajele în jur. Inițial, am mers mai departe, am stat în parcul unirii câteva minute, apoi m-am întors la ei. Aceeași întrebare:
Take the metro before it's too late.. this could be like a metaphor..
--Nicholas, 23

Răspuns #8
/Din același grup
Go to Vama Veche!
-- Stefanie, 20 (da, așa se scrie Stefanie)
/M-au întrebat de ce îi întreb, le-am povestit ce făceam, apoi au plecat, pentru că trebuia să prindă ultimul metrou..

Răspuns #9
/Am plecat de la turiști și am ajuns din nou în parc (în colțul parcului). Pe bancă stătea un om al străzii. Aceeași întrebare.
Io sunt copilu străzii.. am rămas de la 7 ani fără mamă și tată. Am fost căsătorit și am o fetiță, dar n-am putut să ne împăcăm, cu soția (probleme financiare, părintești - cu soacra mai ales), iar acuma îmi duc viața de azi pe mâine, să pot să-mi duc existența să trăiesc.
Aș vrea să găsesc o locuință, să pot să trăiesc, să nu mai dorm pe străzi. Asta numai cu ajutorul lui Dumnezeu - el ne-a creat, el ne-a dat viață.
Prietenii din ziua de azi când te vede la rău (chiar apropiați) nu te bagă în seamă. Sunt nemâncat de 4 zile, am găsit asta în gunoi (/era o sticlă de suc). Tare mi-aș dori să găsesc un loc de muncă, să pot să mă mențin, dar nu-mi găsesc.
Am crescut la orfelinat până la 18 ani. Părinții mi-au murit într-un accident de mașină.
/Alte rude nu aveți?
Nu, nu..mmm adică am o mătușă dar ea nu poate să mă întrețină - are doar 2 camere și are copii. Așa-i viața.. n-ai cu cine să te cerți, n-ai cu cine să te bați, așa-i bine, să-ți duci viața de unul singur..
Caut de 2 săptămâni loc de muncă, dar nu găsesc deloc. Noaptea-i foarte frig, n-ai unde să dormi..
Eu am opt clase terminate. Mai multe n-am putut. N-am putut financiar, mă înțelegi. Asta e... cam atât am avut tot ce-am avut pe sufletul meu să vă spun.
/L-am invitat să mergem la un fast-food din apropiere să ne luăm câte ceva de mâncare. Zis și făcut.
La noi în România e multă corupție, și lumea e pentru ea.. dacă și președintele minte, care el e președintele țării.. zice că ne dă locuri de muncă și noi nu găsim nimic.
Eu sunt fierar-betonist, când lucram pe șantier câștigam câte 15, 16 milioane pe lună. Problema e că n-am putut să îmi scot cartea de muncă, că n-am avut ani. Și cu soacra, cât am avut de lucru și am adus bani în casă, am fost bun. Când n-am mai avut ce lucra, n-am mai fost bun. Așa e lumea, cât aduci ceva ești bun, când nu, nu mai ești.. nu contează dacă chiar nu găsești..
Știi, m-a învățat odată un om asta „oricât ai fi de sărac, să ni-ți pierzi niciodată încrederea, că pentru noi există un Dumnezeu care are grijă de noi în orice problemă pe care o avem” și eu am luat cuvintele astea și le-am memorat. Și așa rezist acum, că n-am mâncare, și de dormit dorm pe niște țevi care mai sunt descoperite la metrou, că se lucrează, și mai bagă căldura până pe la 2-3 noaptea, după care mă trezesc de frig.. Și la asta mă gândeam și când stăteam la mătușa mea. Că acolo mai lucram la o femeie, îi făceam curat din când în când, și avea bijuterii valoroase și niciodată nu m-am atins de ele, și mă știa și copiii ei și mă chemau când mai plecau ei să o ajut.
Eu mă gândesc, că îmi mai apar așa gânduri în minte, că dacă iau (/n.r. fur) acuma, ce rezolv? Că banii se duce. Dar dacă n-ai sănătate degeaba. Și asta, vezi, mentalitatea la om, e importantă, să gândească bine, să nu gândească răutate.
Vedeți dumneavoastră că și ura asta e mare, și ura asta rasială. Acum, dumneavoastră probabil că știți mai bine că sunteți citit și aveți atâta școală. Da uite și rromii aștia, când fură sau așa, ei nu se gândesc că mai tare fac rău și mai tare îi întărâtă pe ceilalți împotriva lor? Oare de ce nu pot gândi și ei că ce rost are să iau de la omu ăla să-i fac rău... cum ați venit dumneavoastră la mine, eu puteam să mă enervez, să zic iau de tine, dar de ce? cu ce drept, când ai pus doar o întrebare? oare de ce nu gândesc și ei așa să nu întărească ura asta rasială?
Eu am avut noroc cu o profesoară, care m-a învățat să nu fac rău. Mi-a zis să nu fac ca ceilalți copii de la centrele de plasament, că eu n-am părinți care să mă ajute când plec.
/De ce ați plecat de la mătușa dumneavoastră?
Am plecat că nu aduceam bani în casă, și nu poți să stai la om și să nu aduci nimic, numa să ceri..
/Am mai povestit cu el despre copiii care se droghează, ura rasială de o parte și de alta. M-a mai întrebat dacă sunt poet. I-am spus că mai scriu, dar nu mă consider neapărat poet, și mi-a spus că dacă mai scriu, el asta înțelege prin poet. I-am mulțumit pentru că a povestit cu mine, am dat mâna și am mers mai departe.
-- Radu Cristinel, 34 de ani

Răspuns #10
/Am ajuns într-un pub. Am comandat un ceai și m-am uitat puțin peste notițe. Le-am povestit fetelor de la bar ce fac, și le-am pus aceeași întrebare. Una n-a zis nimic (nici că nu răspunde). Cealaltă:
Mai trag de timp.. eu una încă sunt prea mică... adică nu mi s-au întâmplat lucruri foarte importante din care să fi învățat ceva foarte important sau relevant.
-- Cristina, 21, barman

Răspuns #11
/Am mers puțin în club apoi, dar am stat foarte puțin. Mă întâlnisem mai devreme cu câteva colege, îmi spuseseră unde merg, și le-am făcut o vizită. Am luat apoi un taxi spre casă. Taximetristului i-am adresat aceeași întrebare. În mașină cânta muzică religioasă.
Dumnezeu e Calea, Adevărul și Viața. Întreabă-l pe El, că El are toate răspunsurile. Să ținem post, să ne spovedim, să luăm canon de rugăciuni. Secretul, în orice domeniu ai fi, este să fii credincios. Dacă nu suntem credincioși, degeaba suntem învățați, dacă suntem mândri, că și Lucifer a căzut din cauza mândriei. Și dacă ești doctor, și dacă ești ce ziceai că ești tu, psiholog, nu ești doctor bun dacă nu crezi în Dumnezeu, pentru că atunci nu ai Harul lui cu tine. Să ții minte, că mântuire înseamnă viață veșnică și moartea veșnică este în iad, că noi nu ne oprim aici. Ceea ce-ți spun eu acum nu eu îți spun, ci Dumnezeu vorbește prin mine și mă-nvață ce să îți spun. Ai să vezi că nici profesorii tăi nu știu ceea ce-ți spun eu acum.
//Cursa s-a terminat. Discuția a fost puțin mai lungă, ideile însă cam acestea au fost. I-am mulțumit, am plătit cursa și am mers acasă.
-- Păcătosu Vasile cel Mare, 57 de ani (așa a spus să îi trec numele)

Cam asta a fost marea aventură printre lecții de viață. Sunt tentat, însă, să vă pun și vouă aceeași întrebare:
Dacă ar fi să alegeți o lecție importantă de viață pe care să puteți să o transmiteți, care ar fi aceea? Cum ați ajuns la respectiva concluzie?

Cultură generală?

Cred că trăim într-o lume „accelerată”. Se vede în viteza revoluțiilor din știință, tehnică, economie, politică și multe altele. Creația și creativitatea devin și un apanaj al laicului, iar lângă ele se alătură și o diversificare enormă a cunoașterii. Ce mă întreb eu este, în această mare vâlvă în care puține rămân lucrurile cu adevărat universal valabile, și nu pentru că nu ar fi universal valabile, ci pentru că (poate paradoxal) sunt prea multe pentru a fi cunoscute de o singură persoană, și viteza apariției lor este în plină ascensiune, ce va însemna cultură generală în mileniul trei.

Discutam cu un profesor al facultății la un moment dat și îmi spunea că nivelul culturii generale al studenților este adesea la pământ. Dincolo de adevărul că foarte mulți au ales ca scăpare din acest vârtej al cunoașterii ieșirea din el, cred că de fapt oricum „cultură generală” nu mai poate face referire la un „corp comun de cunoaștere” așa cum se întâmpla înainte de revoluția tehnologiei din ultimii ani. Astăzi, multă din cultura generală nu este împărtășită de toată lumea. De fapt, cultura este atât de vastă (putem lua ca exemplu doar toate videoclipurile de pe www.ted.com, ca să nu mai spun de situri documentare) încât putem accesa de fapt doar părți din ea.

În același timp în care cunoașterea devine prea vastă pentru a fi asimilată, noi ne transformăm tot mai mult în creatori „feroce” de cultură și schimbare. Putem lua de exemplu doar explozia de activități de voluntariat, numărul impresionant de bloguri, videoclipuri pe youtube sau cercetări din ultimii ani. De multe ori, devenim chiar atât de preocupați de a produce cultură, încât uităm să fim consumatori. Suntem atât de preocupați să evoluăm, să urcăm în ierarhie, să ne autoperfecționăm, încât depășim 8,10,12,16! ore pe zi de „preocupare”. Înțeleg prin „preocupare” faptul că ne „gândim”/acționăm în direcția în care producem noi cultură. Unii dintre noi ne-am eliberat într-o asemenea măsură creativitatea, încât am putea hrăni și alți oameni și organizații mulți ani, în sensul de idei la care ar putea lucra și care chiar ar avea potențialul de a aduce valoare! Centrarea excesivă pe producția noastră culturală (cumulată cu un interes centrat pe aspectele relevante din vârtejul cultural pentru propria producție culturală) ne îndepărtează de multe ori atât de momentele de liniște, cât și de evoluțiile culturale paralele din societate.

Această schimbare îmi aduce tot mai mult aminte de o metaforă a autorilor „Funky Business” (sper să mi-o amintesc bine): e mai ușor să asiguri supraviețuirea unui banc de pești decât a unei balene.

În acest sens, cred că termenul de cultură generală încetează să facă referire la un corp de cunoștințe identificabil de către cineva. Cunoașterea ca ansamblu este din ce în ce mai mult un bun al societății, nu al persoanelor din societate. Cultura generală începe să facă mai degrabă referire la o atitudine. Atitudinea este una de curiozitate și deschidere, în care avem o „sete” de cunoaștere. Doi oameni de cultură generală nu vor mai fi aceia care discută despre aceleași lucruri, pe care doar ei (sau uneori nici ei nu) le înțeleg, ci aceia care vor discuta pasional despre diverse lucruri, învățând fiecare de la celălalt lucruri pe care nu le știa, și integrându-le în propria înțelegere a lumii în care trăiește. În societatea cunoașterii, cultura generală este o îmbogățire continuă a sensului și semnificației vieții pe parcursul întregii vieți, în moduri cel mai probabil unice pentru fiecare dintre noi...

Ploaia care va veni... :)

Un cantec deosebit.. Multumesc Virgil (OSUBB).

Pasarea Colibri - Ploaia care va veni :)



Sunt un frate tânar, care crede în dreptate,
Am ochi negri, dar am mâinile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund când mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun în balanta ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atârna greu
Teama de sinceritate...

Dar de câte ori, prieteni, n-am surâs cu întristare,
Când sperantele pareau înselatoare.
Când necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de câte ori, prieteni, le-am prins jocul.
Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si puterea sunt pericole morale
Circul vieti ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea târziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un oras fara pacate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ploaia care va veni
Le va potopï pe toate.

Drepturile nu iti dau dreptate, dar nu trebuie sa ai dreptate pentru a avea drepturi

Ultimele zile au fost mai tumultoase. De fapt, după cum scriam în articolul anterior, au fost foarte foarte pline de tot felul de activități, unele mai stresante, altele mai puțin stresante, unele mai importante, altele mai puțin importante, unele care au mers conform planului și altele care au luat-o într-o cu totul altă direcție decât mă așteptam. Ca orice perioadă plină de experiențe mai intense, unele dintre ele destul de stresante - din varii motive, am avut ocazia să reflectez asupra unor lucruri.

Unul dintre ele este exact acesta „Drepturile nu îți dau dreptate, dar nu trebuie să ai dreptate ca să ai drepturi”. Legat de prima parte, aș putea spune că drepturile nu îți dau dreptate - pentru asta ai nevoie de educație și experiență (eventual intuiție - dacă ești printre norocoșii la care intuiția dă rezultate bune). Cu alte cuvinte, pentru simplul fapt că ai un drept nu înseamnă că a-l exercita este și cel mai recomandabil. Poate că un termen mai bun decât recomandabil ar fi eficient. Drepturile au fost create (si) pentru a le permite oamenilor să ajungă la anumite rezultate - fie că vorbim de liberă exprimare, participare la luarea deciziilor de la diferite niveluri, dreptul la contestație sau în cazuri mai extreme dreptul la grevă. Ma rog.. drepturile au fost create e oarecum impropriu spus - la noi a trebuit o revolutie pentru a redobandi o parte din ele, „confiscate” de comunisti. Bineînțeles, excercitarea drepturilor, pe lângă (posibila, mai mult sau mai puțin probabila) atingere a rezultatelor dorite, poate cauza și mult rău. Îmi amintesc că citeam sâmbătă în Funky Business despre modul în care face un sindicat japonez grevă - prin încetarea activității timp de o oră, programată în timpul pauzei de masă (compania e o familie, obiectivele angajatorului sunt și ale mele, prin urmare o grevă în timpul programului ar fi ca și cum aș face o grevă împotriva mea). Exemplul mi s-a părut extrem de revelator, mai ales întrucât ideea de „drepturile nu îți dau dreptate” era un insight recent.

Cu toate acestea, nu trebuie să ai dreptate ca să ai drepturi. Cu alte cuvinte, drepturile sunt drepturi și asta e. Bineînțeles, intervin anumite limite. De exemplu, în diferite instituții (cum ar fi universitatea) apar cerințe etice suplimentare, concordante cu spiritul instituției respective. De exemplu, puteti citi codul de etică al Universității din București aici. Cerințele etice cum sunt cele din codul de etică sunt făcute să se asigure că nu se exercită așa-zise „drepturi” într-o manieră care dăunează instituției, într-un mod abuziv. De exemplu, mai jos aveți prevederi referitoare la Responsabilitate în UB:
a. Responsabilitatea nu exclude dreptul membrilor universităţii de a formula critici publice – în şedinţe de catedră şi de Consiliu; în şedinţe ale Senatului Universităţii; în întruniri studenţeşti etc. – privitoare la încălcarea unor standarde legale etice, ştiinţifice sau pedagogice, dacă respectivele critici sunt întemeiate şi susţinute cu probe.
b. Responsabilitatea presupune abţinerea membrilor comunităţii academice de a formula public opinii care ar putea fi interpretate drept încercări de dezinformare, calomnii sau denigrări ale unor programe şi/sau persoane din propria instituţie.

Cu alte cuvinte, drept la liberă exprimare, dar până la un punct. Oricum, citeam nu de mult timp despre modul în care parlamentele (și structurile legislative în general) tind să acționeze ca factori care restrâng drepturile mai degrabă decât le crează. Idee interesantă, dar care nu își are locul aici :). Revenind la drepturi și dreptate, dreptatea la care mă refeream nu se referea la tipul de dreptate despre care putem vorbi în prevederile de mai sus - care mai degrabă o dreptate situațională (am dreptate sau nu în respectiva privință). Ceea ce voiam eu să spun este că uneori exercitarea unor drepturi, fie ea și întemeiată (situațional) poate face mai mult rău decât bine unei instituții/societăți/persoane, uneori chiar și pe termen lung, și de multe ori acea situație ar putea fi prea puțin reprezentativă pentru aspectele generale.

Eh.. nu știu cât am fost de clar.. sunt fe fe obosit (cum zicea profu' de mate din liceu).. mă pun la somn și mâine poate scriu o variantă mai clară.

Locul potrivit...

Careful what you wish...

Wish I may
Wish I might
Have this I wish tonight
Are you satisfied?
Dig for gold
Dig for fame
You dig to make your name
Are you pacified?

All the wants you waste
All the things you've chased

Then it all crashes down
And you break your crown
And you point your finger
But there's no one around

Just want one thing
Just to play the king
But the castle's crumbling
And you're left with just name

Where's your crown, King Nothing?
Where's your crown?

Hot and cold
Bought and Sold
A heart as hard as gold
Yeah! Are you satisfied?

Wish I might
Wish I may
You wish your life away
Are you pacified?

All the wants you've waste
All the things you've chased

Then it all crashes down
And you break your crown
And you point your finger
But there's no one around

Just want one thing
Just to play the king
But the castle's crumbled
And you're left with just a thing

Where's your crown, King Nothing?
Oh, where's your crown?

Huh!

(Spoken)
I wish I may
I wish I might
Have this wish I wish tonight
I want that star
I want it now
I want it all and I don't care how

Careful what you wish
Careful what you say
Careful what you wish
You may regret it
Careful what you wish
You just might get it

Then it all crashes down
And you break your crown
And you point your finger
But there's no one around

Just want one thing
Just to play the king
But the castle's crumbled
And you're left with just a name

Where's your crown, King Nothing?
Nothing

No you're just nothing
Where's your crown, King Nothing?
No you're just nothing
absolutely nothing

Off to never never land

Bani din lupta anticorupție

Cum ar fi să apelezi la o companie anticorupție la nevoie, la fel cum apelezi la un serviciu de ambulanță? Fie că vă vine sau nu să credeți, în India există cineva cine se pregătește să creeze și să facă bani dintr-un astfel de serviciu. Mai multe în TED-ul de mai jos

Era să uit...

Am tot văzut nemulțumiți și nemulțumite care nu cred în valoarea niciunui curs de acțiune, și care bagă de vină oricât te-ai strădui, ca și cum ai face mai mult rău dacât bine. Bineînțeles, sunt de acord cu ei/ele. Ce rost are să faci ceva, când oricum nu știi de fapt care o să fie rezultatul? Nu fă nimic!

//Go Go Happy Fish TV :)

IT-ish stuff

Din când în când mai dau de câte o aplicație/site/resursă online care cred că merită anunțată. De data aceasta, este rândul Google Goggles. Despre ce e vorba, în clipul de mai jos:



(Oare cum va arăta searchul peste 10 ani?)

Let go and live...

De mult am tot încercat să iau o decizie în legătură cu modul în care ar trebui să reacționăm la experiențele pe care ni le pregătesc alții. Într-un final, am hotărât (pentru mine) ca dacă intru într-o experiență, să încerc să „let go” și să trăiesc ceea ce mi-a fost pregătit, așa cum mi-a fost pregătit. Ce înseamnă asta? Înseamnă că las evaluarea pentru după experiență, altfel voi altera, într-o formă sau alta, experiența pe care o trăiesc. Și asta aplic mai ales la experiențe care se leagă de artă sau care se leagă de trăiri emoționale (dezvoltare personală, fie ea în cadru terapeutic sau extra-terapeutic).

Oh well... ascultam recent pe deezer un radio, și a început, la un moment dat, să cânte black eyed peas - meet me halfway. Nu știu exact de ce, dar mi-a plăcut foarte mult. Am căutat-o pe Youtube, însă acolo varianta care se și auzea bine nu putea fi integrată într-un articol pe blog (avea opțiunea embed video dezactivată), așa că am căutat-o și pe Daily Motion, și iată! :)

Black Eyed Peas - Meet Me Halfway
Încărcat de BlackEyedPeas. - Explore more music videos.

Herta Muller - Discursul rostit la decernarea premiului nobel pentru literatură

Hey!

Tocmai am citit discursul Hertei Muller, care face, într-un mod demn de statutul său de laureat al premiului Nobel pentru literatură, referire la perioada comunistă și la dictaturi în general.

Dacă ești curios/curioasă, găsești discursul aici. Comentariile mele sunt de prisos. Pot însă să-ți mai spun că după ce o să dorm, o să-l recitesc și eu :).

Duminică plăcută!

Fericiiiiiree!!!!

Ce alt titlu sa-i dau poate celei mai legate de "fericire" intrari pe blog de pana acum? Hmm. Niciun alt titlu - ca de, e blogul meu :P.

Spuneam mai devreme ca o sa pun o prezentare legata de faptul ca fericirea coreleaza foarte puternic cu a avea un scop in viata. Mai jos aveti indeplinirea promisiunii, respectiv un TED Talk al lui Martin Seligman legat de psihologia pozitiva.



Si ca sa nu las lucrurile in aer, va voi vorbi putin si despre scopul meu in viata. Mai exact, sa devin un agent de dezvoltare personala si profesionala de cele mai inalte standarde, capabil sa asist oamenii in a deveni fericiti si in a-si descoperi, urma si atinge scopul in viata. Cum? Prin terapie, coaching, mentoring, educatie si alte proiecte, care urmeaza sa fie gandite (sau aplicate). Nu a fost foarte usor sa decid sa merg in aceasta directie, la fel cum nu a fost usor sa delimitez "ce vreau sa fac?" de "cum vreau sa fac?". Cu alte cuvinte, "terapie" nu este un scop in sine, ci este un mijloc prin care aduci o anumita contributie. Contributia poate fi cunoastere, dezvoltare personala, fericire, implinire, etc. Nu zic ca demersul "trebuie" sa fie dinspre ce spre cum sau invers. De fapt, cred ca ele se impletesc la un moment dat, dar niciuna nu poate fi lasata pe dinafara. Cu ce vrei sa contribui (astfel incat sa raspunzi unei nevoi a celorlalti)? Cum vrei sa contribui (astfel incat sa-ti faca placere, sa o faci bine si sa fie in acord cu valorile/convingerile tale)?

Well.. si acest life purpose mi l-am terminat de definit in cadrul FIT, un training international pe leadership, training si facilitare. Apropo, daca ai experienta, mai ales nationala si internationala in acest tip de activitati, iti recomand sa fii pe faza si sa te inscrii. Siteul organizatiei care tine trainingurile este acesta, iar situl FIT09 (la care am participat), este acesta. Siturile nu zic insa nici pe departe cat de tareee e trainingul :D. Ideea e ca de atunci incoace, cam tot ceea ce fac si am facut merge in directia respectiva, vad valoarea si ma simt motivat sa merg mai departe :), plus ca am si invatat sa folosesc cateva instrumente care s-au dovedit si se dovedesc in continuare foarte utile.

Destula fericire pentru o zi :).

Sa ai o zi plina de inspiratie!
Me

Merita 2 minute din viata ;)

Acum cateva minute Anthony Robbins a trimis un link prin contul lui de Twitter (ca l-a trimis personal sau nu, nu ma intereseaza :P) cu un clip foarte tare :)). Il aveti mai jos, impreuna cu inca 1 clip pe masura :).

How to avoid being broke and stupid:



Unprecedented opportunity and competition



O zi excelenta!
Mihai

P.S. Se pare ca tipul a murit pe 5 decembrie, in ziua in care am pus acest post. Odihneasca-se in pace!

Bune si rele... despre reprezentare si altele

Hello, hello!

Mi-am dorit de mult sa scriu... dar n-am avut timp pentru asta. Mi-am dorit sa va scriu despre de ce fac ceea ce fac, despre cat de usor, sau greu e, despre multe. Apoi m-am gandit ca poate e mai bine sa vorbesc mai incolo, mai tarziu. M-am razgandit.

Despre mine. Ce sa va zic despre mine? Pai eu sunt in viata, apoi sunt om, apoi, un cetatean al Romaniei (inclusiv al Europei, in aceasta ordine). Sunt, apoi, psiholog si pedagog in devenire, si sunt si presedinte al Asociatiei Studentilor la Psihologie si Stiintele Educatiei. Si multe altele... Ce inseamna toate astea?

Inseamna ca imi doresc o lume mai buna. Poate ca ati auzit des asta. Poate ca unii dintre voi ati inteles cam cum ar trebui sa arate, poate ca mult mai multi.. mult mai multi. Punct. Ce sa zic? Ca v-ati pierdut increderea? Ca n-aveti curaj? Ca nu stiti care e diferenta dintre "nu pot" si "nu se poate"? Nu stiu. Prefer sa zic ca.. asa ati fost invatati, asa ati vazut, asa stiti. Despre ce vorbesc? O sa va zic mai pe ocolite, asa ca sper sa aveti rabdare. Tineti minte ca daca existati, probabil va iubesc, si deci nu vreau sa va fac vreun rau. Doamne fereste!

Pai hai sa va zic ce inseamna pentru mine. Pentru voi, daca va insemna ceva, va insemna altceva. Pentru mine... Eu am fost toata viata un visator. Am facut multe lucruri, de la sah, teatru, karate, fotbal, inot, olimpiade de matematica, religie, chimie, engleza, psihologie, voluntariat, reprezentare locala, nationala... Tot felul. De ce? Unii veti zice "Frustrat". Hmm... da.. Ar merge aici piesa lui Cumicu "Toate trec". Dati un search pe youtube... Revenind la frustrare, am fost. Am iubit de cand am fost mic. M-am mirat si minunat cum reusesc oamenii astia din jurul meu sa se certe, sa se inteleaga atat de prost unii pe altii. Cam asa a inceput. Ma uitam la colegii de clasa cum se acuza reciproc de te miri ce tampenii, si apoi, cand vorbeam cu ceilalti [apropo, n-am tinut niciodata parti], vedeam cat de diferita e intentia sau interpretarea alora. Unde e greseala? In.. off.. mai tarziu o sa revin si la greseala.. daca o exista..

Dar sa revenim la frustrari. Am vazut o lume atat de frumoasa, impacata, pornind de la comunicare. Probabil ca nu intelegi ce inseamna comunicare. Si nu ma lua cu definitia din dictionar, ca nu-mi arata decat ca nu intelegi nimic. Dar cu ce sa ma iei sa vad ca ai inteles? In primul rand, nu e important sa vad eu. In al doilea rand, mai ai putina rabdare..

La inceput a fost in capul meu aceasta comunicare. Apoi, pe masura ce am continuat sa vad in oameni potential, vise, bunatate, am inceput sa patrund, poate mai bine, poate mai rau (cine stie?), dar in orice caz mai profund, toata nebunia asta cu rau si bine.

Am ajuns sa ma invart intre tot felul de oameni. De la spuma la pleava societatii. M-am invartit mai mult in spuma, pentru ca am fost binecuvantat. Dar nu va intereseaza pe voi toate astea, asa ca schimb acushica subiectul.. putina rabdare.

Hai sa va zic ce am vazut. Am vazut oameni, care vorbeau despre alti oameni, si despre cum ei sunt indreptatiti sa raneasca pentru ca si ei au fost raniti. Off! De fiecare data, de fiecare data cand unii se urau pe altii se vedeau indreptatiti sa urasca! Si incepusem si eu sa-i urasc pe cei care judecau. Si atunci, am ascultat Richard Bandler "The adventures of anybody". Si (da, ma gandesc si eu ca n-ai citit-o) atunci am scos din ea o idee, sau mai bine zis un proces. Si anume, cum devenim ceea ce observam si poate uram mai devreme. Cum cei mai anti-judecata pot ajunge mari "judecatori", cum cei mai pudici pot ajunge cei mai mari depravati, cum cei mai increzatori pot deveni marii dezamagiti de oameni, si uneori marii inselatori. Si nu doar asta e problema. Ci problema e ca ei ajung deseori sa-i raneasca, provoace, schimbe pe cei care inca nu judeca, inca nu sunt libertini, inca nu simt dezamagirea. Ca sa ii "invete".. vorba-vine. Si uite-asa. Acum, dincolo de problema lantului vicios, ca sa nu-i zic cerc, ca de.. sa fiu si eu special si sa mai ai rabdare cu mine, mai e o observatie de facut. In adancul lor, "raii" astia sunt de fapt buni, dar niste buni dezamagiti si frustrati. Dar tu poate nu le mai vezi bunatatea aia dinainte de frustrare. Si in loc sa le provoci bunatatea, le provoci in continuare frustrarea. Dar de ce zic de tine? Deseori am facut si eu la fel... Oricum, eram in liceu cand descopeream toata nebunia asta. Deci, te voi ruga sa mai ai putina, ai ghicit, rabdare.

Am ajuns la facultate. Eram un tanar virgin, religios, pasionat de oameni si de bunatatea care exista de fapt in ei. Am intrat si in asociatie, stiind ca vreau sa ma implic si sa le revelez si altora din lucrurile invatate. Primul an a trecut usor, am participat si eu la intalniri cu Consiliul Facultatii, cu studenti, cu ASPSE, cu fosti membri ai Consiliului Copiilor Spune!, am fost si la primele intalniri in Alianta Nationala a Organizatiilor Studentesti din Romania. Daca am invatat ceva, a fost sa nu mai judec unele lucruri considerate "tare", sa vad ca sexul nu e ceva deosebit (cum mi se parea atunci), ca nu trebuie sa fii frustrat sau rau sau altceva sa refuzi, ca e fun sa fumezi o tigara "eco" si ca nu moare lumea din asta. Mai apoi m-am prins ca e marfa si sa faci sex, si ca din nou nu trebuie sa moara lumea pentru asta. Dar a fost costisitor. Am renuntat la un cod moral, pentru a-l relativiza. Au ramas principii, dar au capatat cu totul alta forma, mult mai ancorata in efectele reale ale actiunilor decat in povesti spuse de "batrani". O invatatura? Daca eu ar trebui sa fiu frustrat/ sa proiectez/ sa activez un mecanism de aparare sau sa depasesc unul ca sa fac o chestie, nu inseamna ca toata lumea activeaza aceleasi procese pentru a face acel lucru. Deci, faza cu "trebuie sa faci ceva ca sa intelegi ce simte/gandeste persoana care o face", largely bullshit. Eh, si prin urmare am ajuns sa devalorizez multe din asa-zisele "obligatii, norme". Fara sa ma intind prea tare.

Buun, si viata a continuat. Dupa cum iti imaginezi, cu rabdare. Dar s-a si complicat. Oameni care "stiu despre ce vorbesc". Nu, pe bune, chiar stiu despre ce vorbesc, au inceput sa ma convinga pe mine ca cine e vinovat pentru ce. Ca oamenii din conducerea facultatii au gresit cu x si y, ba ca studentii nu si-au facut treaba, ca trebuie sa fie totul stiintific si fara echivoc, ca de fapt trebuie sa ne dam seama ca nu totul poate fi masurat cu cantarul si alte paradoxuri de la diversi si diverse. Nu vreau sa o zic ironic. Parerile sunt "profunde", in sensul ca fiecare persoana care imi zicea lucrurile astea avea un sistem foarte complex de argumente si experiente care l-au invatzat ceva. Eh, si in perioada asta, dincolo de framantarile astea filosofice, in care ma gandeam de la daca va trebui sa fac o greva in facultate sau daca studentii trebuie educati mai bine, sau daca e mai bine sa ma apuc de altceva, am avut o viata foarte interesanta. Pentru ca la un moment dat mi-am luat mai multe pe cap decat putem duce.

De ce? Pentru ca dincolo de toate gandurile astea, vedeam valoarea multor lucruri care puteau sa se intample, si din moment ce le vedeam valoarea si posibilitatea sa se intample (de la baza de date cu absolventi, la un sistem de reprezentare fiabil, la chestionarea intereselor studentilor si integrarea lor in activitatea ASPSE, la multe altele) consideram ca trebuie sa se intample, si din moment ce nimeni altcineva nu le facea, consideram ca EU trebuie sa le fac. Ti se pare normal? Ti se pare o prostie? Inainte sa ti se para, te-as intreba daca ai inteles. Si daca zici da, nu stiu ce sa zic, ma indoiesc. Stii de ce? Pentru ca s-a intamplat ca din februarie pana in iunie de diminieata pana noaptea tarziu sa fac doar activitati de voluntariat. Pentru ca mergeam si la cate trei, chiar patru sedinte pe zi. Pentru ca mancam deseori la 8 seara prima data. Pentru ca o fata aveam langa mine doar la telefon, in 20 din 23 de zile. Pentru ca din februarie pana in iunie am tusit toata perioada. Doctorita nu stia ce am, imi zicea sa stau in pat, eu ii ziceam ca nu am timp, ea imi dadea medicamente, eu le luam, dar cu acelasi regim. Mi-a trecut cand n-am mai luat medicamente, dupa ce m-am speriat ca s-ar putea sa le iau toata viata. Eh.. dar au trecut. Cu ce emotii? Cu ce ganduri? Cu ce sacrificii? Cu atatea cate am fost pregatit sa fac.. cu toate cate am fost pregatit sa le fac...

Aaaa.. dar am uitat sa-ti zic ceva. Ce? Am dat-o in bara. Da, cu regimul ala de dimineata pana noaptea, am dat-o in bara. Am subperformat la majoritatea chestiilor pe care am vrut sa le fac. Ma judeci? Ai tot dreptul. Mi-am asumat mai mult decat puteam duce, si n-am putut duce la nivel inalt. Ma judeci? Ai tot dreptul. Am gresit. Sunt un om rau? Sunt un om rau pentru ca am vazut mai multe lucruri care trebuiau si erau atat de important sa fie facute decat erau oameni dispusi, constienti si competenti sa le faca? Ma judeci? Nu, ma judeci pentru ca am gresit. Sau nu ma judeci. Nu stii ce am simtit, ce am trait, cata speranta, cata amagire, dezamagire si fericire pentru ce a mers fie rau, fie bine. Intelegi mai mult? Nu stiu... Aaa, am uitat sa-ti spun. M-am bagat in conflicte din care uneori am iesit lovit din ambele directii, nu m-am bagat in altele din care am iesit la fel. Si da, m-am bagat doar pentru lucruri in care am crezut, si nu ca am crezut eu, ca erau declarate formal ca fiind necesitati de.. o lume.. sau ma rog, macar o Europa. Din fericire, n-am avut persoane suficient de frustrate in jur, la niciun nivel, incat sa imi puna betze in roate prea tare. Nici eu n-am facut atat de mult tam-tam. Ma judeci? Inteleg, poate ai dreptate.

Si apoi am invatzat, ca scopul nu e sa castig eu bataliile tuturor, si ca nici macar nu pot sa le castig. Mi-au trebuit luni de raceala, un atac de panica, abstinenta.. nu mai zic, bani cheltuiti, socuri de tot felul date mai multora, ganduri si rasganduri, a trebuit sa indur opozitia si judecata, ca tot vorbim de judecata, negativa, a celor pentru care luptam, indoiala, altele. Si sunt doar unul din cei care am indurat toate astea, si carora ni s-a spus, uneori multumesc. Mi s-a spus mai mult mai tarziu, dar nu la inceput. Am acum 4 ani intregi de reprezentare serioasa, 2 in facultate, cand am inceput sa mai primesc si aprecieri. Modeste, moderate. De ce? Ca din nimic sa faci ceva, e mai greu.. Dar in fine, nu te mai tin la povesti cu asta, ca poate nu mai ai rabdare. Revin la lectie.

Pai lectia e ca nu pot, nu trebuie si nu e treaba mea sa salvez pe toata lumea. Dar e o lectie invatata intr-un mod foarte ciudatzel. Am dezamagit, am sacrificat, am esuat, am suferit, am facut, poate, uneori pe altii sa sufere, fara ca macar sa stiu sau si stiind, ca sa invat ca povara lumii nu e treaba mea. Zic ca am invatat lectia foarte ciudatzel pentru ca nu simt de fapt ca povara lumii nu e treaba mea. Pentru lucrurile la care am solutii, ma simt mai mult decat responsabil sa aduc o contributie, dar ca aceasta contributie e cea mai valoroasa atunci cand ii inveti pe altii (pe beneficiari, pe cei pentru care e contributia) sa-si creeze beneficiul respectiv de unii singuri. E mai valoroasa cand nu ii faci dependenti de tine. Eh, suna usor. Da stii ce? Nu, chiar nu e usor deloc! E foarte foarte greu! Cand ai lucruri, insigturi, competente pentru care ai trecut prin multe sa le castigi (poate nu sunt nimic pentru tine, dar pentru mine au fost multe), e greu sa ii lasi pe altii sa-si ia credit, laude, pentru ele mai tarziu. Si nu e din egoism. Daca asa m-ai judecat, ca egoist, eh, poate ai dreptate, dar pentru mine nu e. E mai degraba pentru ca unele lucruri devin atat de atasate de noi, ne identificam atat de mult cu ele, incat ne e greu sa le dam drumul. Cand le vedem in jur, le vedem ca parte din noi, si ni se pare normal sa fie recunoscute ca atare. Mai ales daca n-am primit prea mult ajutor in castigarea lor, dar, de fapt, indiferent de cat ajutor am primit, le simtim ca tot ale noastre.

Buuun, si, dupa toata agitatia, transpiratia si inspiratia, am trecut mai departe. De ce? Pentru ca in primul rand am hotarat ca daca vreau sa aduc valoare, atunci valoarea adusa e cea mai importanta. Pe locul 2,3,4,5,6.... vine si recunoasterea aducatorului de valoare, propriul viitor, etc. Am avut si norocul de a ma hotara ce vreau sa fie viata mea - sursa de dezvoltare pentru altii. Si am inceput ca, uneori, sa nu mai spun ideile mele, sa nu le pun in fatza, sa cer parerea altora si cand stiam solutii foarte bune pentru unele probleme. Sa mai cedez din ownership, sa facilitez realizarea unor lucruri de catre altii. Mai esti aici?

Mai esti, altfel nu stiai ce scriu acum. Pai mai esti, pentru ca asta nu e tot. Dupa toata povestea asta (care dupa cum iti dai seama e inca mult incompleta), dupa povesti cu "batranii" si extras invataminte importante (ma refer aici mai ales la alumni), a inceput un nou an, in care am devenit si mai implicat in toata nebunia asta numita miscare studenteasca.

De data asta, insa, am intrat cu niste lectii:
- Oamenii gandesc, adica o discutie reala cu ei chiar poate da rezultate
- Oamenii gandesc diferit
- Oamenii ar vrea binele, dar uneori nu mai cred in el
- Daca vrei sa obtii ceva, atunci te gandesti cum poti obtine acel ceva, nu cine e de vina pentru ca nu-l obtii.
- Ca cetatean, daca investesti in unele aspecte, in timp ce faci rau in altele / le neglijezi pe altele, n-ai rezolvat mare branza
- Sunt responsabil pentru propriul destin
- Nu sunt Dumnezeu sa decid cum trebuie sa arate lumea, dar pot avea preferinte
- Multe altele.

Si am inceput acest nou an cu multe lucruri, idei, planuri. Si stii ce? Lumea, chiar dupa multe sacrificii, dovezi de loialitate, competenta, tot se indoieste de ele. Si stii ce? Asta e! Da, e greu, sa ai idei bune, sa stii ca lumea stie ca esti serios, si totusi sa se indoiasca de unele din ele. Si aceasta indoiala e ceva mai complexa decat pare la prima vedere. Ea vine adesea din cauza ca uneori persoanele respective pleaca de la alte idei, principii, convingeri. Si nu ca n-ar avea incredere in tine, dar au mai multa incredere in ei insisi, in lucrurile pe care le-au vazut in jur, in modul in care le-au interpretat. Si la fel faci si tu, egoistule! Si la fel fac si eu, egoist. Cred mai mult in ale mele. Ei mai mult in ale lor. Unde e adevarul? Inca o serie de intrebari, tocmai pe cand lucrurile incepeau sa fie clare...

Intrebarile nu se termina niciodata. Cand ti se pare ca ai scapat, mai vezi o tura. Dar stai! Asta vorbeam si cu un coleg de liceu la balul de absolvire... Ca, daca ar fi cunoasterea un cerc, si am vedea cerul, cand ajungem la cer, vedem inca un cer... si tot asa... Dar parca acum o stiu mai bine.. parca acum, am inceput [inceput!] sa inteleg si eu ce e cu intelesul. Intelegeam si atunci cum vine un cer dupa alt cer, dar acum, e cu totul altceva. Sau nu cu totul, dar e altceva. Mi-a trebuit cam mult...

Multe ar mai fi de zis, mai ales acum. Dar ce rost are sa ma mai bagi pe mine in seama? Iesi in lume, incearca s-o schimbi, vezi cum e sa simti succesul si esecul, vezi cum e sa nu mearga lucrurile ca la carte, nu da vina pe ce merge prost, pe cine merge prost, asuma-ti responsabilitatea pentru ceea ce faci, fii constient ca nimeni nu e dator sa-ti impartaseasca viziunea, chiar daca ar fi bine, lupta pentru ea fara sa ranesti, invata si dezvolta-te din fiecare experienta, nu uita sa-ti traiesti si viata, ca nu ti-o da nimeni inapoi, aminteste-ti de parinti, care te iubesc, indiferent ce faci, pretuieste oamenii din jur care n-au ajuns atat de departe cat aspiri tu sa ajungi, iubeste totul, totul, ai rabdare, lasa-i pe altii sa descopere, daca iti dai seama ca le face rau sa le zici in fata, aminteste-ti ca cea mai sigura cale de a impinge pe cineva la o catastrofa e sa-l aperi prea tare de mai micile accidente, si daca-ti iese bine, da-mi si mie un email si zi-mi cum ai reusit.

Daca ai avut rabdare, iti multumesc. Sper ca a meritat si pentru tine.

Cu drag,
Mi Shu

Michael Jackson dance tribute Bucharest

Cam asa suna titlul unui Flash Mob genial, pe care ii multumesc lui Andrei Craciun ca l-a promovat, si pe care il puteti vedea mai jos. Mai multe comentarii din partea mea ar fi inutile :D.

As zice totusi ca lumea asta, nebuna cum e ea, e geniala!

Filmuletzele de la TEDx Bucuresti - finally online!

Salutare!

Au aparut, in sfarsit, filmuletzele de la TEDx Bucuresti :D. Despre experienta de la TEDx Bucuresti gasiti mai multe intr-un articol ceva mai vechi de pe blog (daca va intereseaza). Si dupa cum v-am promis in acel articol, aveti mai jos linkurile catre ele. Vizionare placuta!

http://dotsub.com/view/b2105674-c3f2-466f-bd08-83b2adb7a286

Doctorul Raed Arafat vorbeste despre cum a reusit sa infiinteze si sa puna pe picioare SMURD, crescand incredibil de mult eficienta serviciilor de interventie din Romania.


http://dotsub.com/view/cb0e9151-d10c-4f7a-9464-63d21a6ffdb3

David Sandu - creator de bijuterii care a ajuns recunoscut international, vorbeste despre invatare si creatie in domeniul sau.


http://dotsub.com/view/95df7306-0779-4f10-9489-9f72c95f102c

Sandra Ghitescu - trainer si consultant, vorbeste despre cum jocurile ne pot ajuta in dezvoltarea noastra personala.


http://dotsub.com/view/613c2d3c-ba5d-4d25-8405-8d60aefb1ef7

Alexandru Tomescu - membru al Romanian Piano Trio si violonist celebru, vorbeste despre cum a trebuit sa fie si manager si artist pentru a aduce din nou muzica clasica aproape de oamenii simpli.


Cu zambetul pe buze,
Mihai