duminică, 19 aprilie 2015

Perseverența, latura văzută, latura nevăzută

De prin 2001 sunt în structuri care au într-un fel sau altul treabă cu reprezentarea. De multe ori a durat ani de zile până când am văzut o inițiativă dusă la capăt, un act normativ adoptat (pentru care colegii mei și cu mine am luptat), un proiect sau un program nou făcut (și eventual și premiat).

În 2001 nu prea înțelegeam nimic, dar îmi plăcea să fac parte din dezbateri - mai mult pentru a înțelege decât pentru a influența ceva. Eram în consiliul elevilor, deși nu eram și „șef” de clasă. Nu mă interesa să fiu „cineva” în clasă, poate și pentru că mi se părea că n-am nicio șansă - era vremea șmecherașilor care dădeau, la propriu, din coate - și cu care nu simțeam că mă pot „bate” - sau că are cu adevărat rost să o fac. Din fericire n-am prea avut iubitori de autoritate gata să toarne pe toată lumea investiți cu autoritate formală în jur. Mă interesa, în fine, să merg la discuții despre cum ar trebui să reacționeze școala la diferite probleme - unele legate de administrație, altele de probleme făcute de elevi, șamd. Eram în școala generală și posibilitatea de a participa la dezbatere, fără a avea responsabilitatea deciziei, mi se părea fascinantă. În 2005 / 2006 scoteam idei de proiect pe bandă, doar foarte puține dintre ele văzând lumina zilei. Eram coordonator de departament în Consiliul Elevilor din liceu și mă simțeam deja responsabil pentru ce se întâmplă și nu se întâmplă în școală. A fost prima dată când m-am simțit copleșit și depășit de provocări, dându-mi seama că nu sunt în stare să implementez mai nimic din ce visam. M-am uitat în jur și n-am văzut pe mai nimeni care să fie măcar interesat de dezvoltările extracurriculare la care visam - și m-am îngrozit: dacă eu sunt atât de praf, dar mai nimeni în jur nu e măcar interesat să facă mai mult decât mine, ce-o să se aleagă de noi, când vom fi mari? Colegii mei râdeau toată ziua de implicarea mea în Consiliul Elevilor, spuneam că îmi pierd timpul și se luau de președintele consiliului elevilor din liceu pe motiv că îmi pierdeam prea mult timp (din cauza lui). Pe măsură ce timpul a mai trecut și am avut primele contacte naționale, s-au mai liniștit și au început să dea o șansă și intereselor mele „atipice”.

Trecuseră deja peste 5 ani de la prima implicare extracurriculară pentru comunitate (măcar ca intenție, chiar dacă nu întotdeauna ca rezultate), 5 ani în care nu prea primisem încurajări de pe nicăieri. A urmat facultatea, ANOSR și acum CTR. Pe măsură ce timpul a continuat să treacă, au crescut și realizările la care am avut și eu o contribuție, ajungând la nivel de buget de stat, acte normative, un proiect premiat la „Gala Societății Civile”. Am ajuns să apar pe la televizor și unii oameni care mă știu de când eram mic se uită cu speranță la mine. M-au văzut la televizor deja de câteva ori și speră că o să pot, prin ce fac în societatea civilă sau prin implicare directă, schimba ceva în politica din România.

Puțini mai văd însă că 13 ani am făcut voluntariat, că cel puțin 5 ani mai nimeni n-a dat 2 bani pe lucruri care îmi mâncau o felie din viață și care eram convins că sunt cruciale pentru societate, deși nimeni nu părea să mă înțeleagă. Poate că sună ca numere, dar 5 ani sunt 5 ani. Mai târziu, 4 ani după ce am terminat facultatea a trebuit să fac slalom între temerea părinților că n-o să mă angajeze nimeni, acceptarea lor de a mă susține financiar în ciuda acestei temeri ca să fac „reprezentare”, multă suspiciune aruncată fără motiv spre mine pentru simplul fapt că ocupam o funcție, amenințări că dacă nu fac compromisuri urâte ce-o să pățesc (n-am pățit mai nimic și n-am făcut compromisurile) - și câteva rezultate, unele dintre ele într-adevăr importante.

Acum vorbesc de ani de parcă ar fi ceva mic. Nu e ceva mic. Acum sunt bine, dar mulți dintre anii care au trecut n-au fost ușori. De multe ori a trebuit să îndur îndoiala nejustificată a altora, îndoiala de multe ori justificată a mea față de mine, dar fără alternative pe care să le cred cu adevărat mai bune, sacrificiul părinților, temerile bunicilor, oferte oneroase pe care alții le acceptau și eu le-am refuzat și chiar și amenințări, uneori explicite, alteori implicite - care, din nou, m-au speriat uneori, dar nu m-au abătut de la ce credeam că am de făcut. De fiecare dată am mers mai departe. Aproape niciodată n-a știut (mai) nimeni de toată frustrarea, frica, dezamăgirea mea. Am strâns din dinți, am înghițit în sec, mi-am înfipt unghiile în piele, am strâns pumnii, mi-am aruncat apă rece pe față și am mers mai departe. Nimeni nu trebuia să știe că și mie îmi e teamă. Eram, într-un fel sau altul, „lider”. Știam că trebuie să inspir încredere. Ani de zile, în fiecare zi, mi-a fost teamă - ani de zile, în fiecare zi, am mers mai departe. Ani de zile în care, poate sună greu de crezut, dar n-am avut mai mult de 3, poate excepțional 4 zile libere legate (inclusiv de Paște, anul nou, Crăciun, vară, etc.). Ani de zile în care n-am primit nimic material în schimb, în afară de sprijinul părinților și tabere în care chiar dacă mai făceam și câte o baie și participam la party-uri, erau orice numai concediu nu.

Acum sunt bine, pot trăi din ce câștig și am un portofoliu de rezultate de care nu mă poate face nimeni să-mi fie rușine. Nici acum nu e ușor, dar au mai dispărut din emoțiile tuturor din jur - mai ales ale părinților, ale mele și ale prietenilor vechi. M-ar bucura peste măsură ca oamenii care vor să facă ceva să înțeleagă valoarea perseverenței - DA, până la urmă se poate. Și de la un moment dat încolo e mult mai frumos decât ce și-ar putea oricine imagina la începutul drumului. Ușor nu va fi, iar ce vine ușor se pierde la fel de ușor, sau e doar iluzie. Succes!


Un comentariu: