Anii trec, sperantele raman..

Cred că "Treceți Batalioane" a fost primul cântec patriotic de care am fost atașat într-un mod autentic, concurând cu "Deșteaptă-te române". Eram în gimnaziu și îl cântam la muzică. Aveam un profesor care, printre altele, când cântam "Deșteaptă-te Române!" ne punea să stăm în picioare și ne tașca dur dacă nu arătam respectul cuvenit pentru acest simbol al patriei.

Îmi amintesc și că prima zi a orașului Alba Iulia pe care o țin minte cu adevărat a avut loc prin liceu. Eram pe atunci foarte timid. Eram îndrăgostit până peste cap de o fată cu vreo 2 ani mai mare ca mine, dar n-aveam curajul să i-o spun. Eram însă foarte productiv la scris poezii :). Era un timp în care aveam multe vise, dar nu începusem să și reușesc să fac lucruri. Printre altele, fiind în Consiliul Elevilor din liceu, scrisesem un model de regulament pentru un consiliu național al elevilor, și președinta de atunci îmi spunea că am înebunit și că e prea complicat, iar eu am renunțat într-un final la idee.

Dar nu asta voiam sa vă povestesc, ci că motivul pentru care îmi amintesc momentul e că mai mulți interpreți de muzică populară (cred ca erau Ioan Bocșa, Nicolae Furdui Iancu și Ionuț Fulea) au cântat melodii precum: Hora Unirii, Noi suntem români și, bineînțeles, Treceți Batalioane. În acele momente noi, publicul, în mare parte tineri, ne-am ridicat în picioare și am cântat cu ei. A fost un moment solemn, în care am fost mândri că suntem români și am fost uniți. De multe ori ne dezicem de tot ce avem, însă se pare că tot în trecut și în tradiție găsim tăria de a ne uni.

Nu întâmplător mi-am amintit de momentul descris mai sus. Mi-am amintit pentru că în acest an, de 1 decembrie, la Alba Iulia programul a fost pătat mult mai puțin decât în alți ani de non-, dacă nu anti-, valori. Mai exact, seara, au concertat mai ales cântăreți din Cenaclul Flacăra, cântecele fiind mai ales patriotice și în acord cu Ziua pe care o sărbătoream: 1 Decembrie. Ziua a culminat (pentru mine) atunci când împreună cu doi colegi ai mei, Paul și Tudor, la finalul unei melodii și chiar înainte de finalul concertului, am ridicat steagul lui Paul (tricolor) și am început să cântăm Treceți Batalioane. Cântereții au început și ei, apoi, să cânte acest cântec, prim cântec patriotic de care eu m-am atașat. Toți trei am căzut, apoi, de acord că acesta a fost cel mai „tare” 1 decembrie la care am fost. Nu doar noi am fost încântați, ci și studenții basarabeni veniți la Alba Iulia pentru a sărbători această Zi sfântă pentru România, basarabeni în care am văzut mai mult patriotism decât în aproape toți cei născuți în România pe care îi cunosc.

Soarta nu ne prea dă ocazia să știm dacă atunci când ea joacă după cum cântăm noi e din cauza noastră, și nu pentru că așa ar fi făcut oricum. Nu ne dă nici măcar șansa de a ști care e cel mai bun lucru pe care îl putem face la un moment dat. Ne lasă însă să facem ceea ce dorim, să credem și să acționăm după speranțele noastre.

Dacă ar fi, dincolo de „hotarele” reale sau virtuale pe care trebuie să trecem în lumea din afara noastră, să mă gândesc la ce hotar mare avem de înfruntat în interior pentru a reuși să dăm viață speranțelor noastre, unul ar câștiga detașat: curajul de a nu renunța în fața propriului eșec și a propriei slăbiciuni. Nu mă refer la a ține cu dinții de un post pe care îl poate face mai bine altcineva, ci la a face ceva ce nimeni altcineva nu se încumetă să facă, deși nu ești pregătit pentru asta. Mă refer la a avea curajul să pășim pe un teren necunoscut, chiar și atunci când avem doar principiile drept ghid, și a lua propriile greșeli sau performanțe nesatisfăcătoare nu ca motiv de renunțare, ci ca motiv de evoluție.

Și atunci când ne gândim dacă merită să luptăm pentru speranțele noastre, pentru că tot e 21 decembrie, să ținem bine minte:

"Există ceva mai greu de suportat decât frigul, foamea și întunericul - e rușinea față de propria lașitate" Vasile Gogea, 20 decembrie 1989

Aici un scurt filmuleț despre revoluția din '89: http://www.youtube.com/watch?v=ehvu7qCMSP4