La 2 metri de moarte...

Cu siguranta, viata de zi cu zi, cu toate activitatile in care ne prinde, ne deconecteaza putin de la realitatea mortalitatii noastre sau a celor din jur. Si totusi, ni se aduce uneori aminte...

Mergeam azi spre sediu (ANOSR) si treceam strada la Eroilor, spre parcul Operei, in drum. Dupa trecerea Dambovitei, am oprit pentru ca era rosu. O fata de vis-a-vis a inceput sa treaca strada, tinandu-se oarecum cu mainile de cap, sarind, practic, in fata unui autobuz care venea din dreapta si care era la momentul respectiv la vreo 5-6 metri de trecere. Constientizarea iminentei coliziunii m-a facut sa ma prind, ingrozit, de cap.. era prea tarziu deja sa fac orice.. sa fug nu puteam pentru ca m-ar fi lovit pe mine, sa strig n-ar fi avut oricum, rost, pentru ca daca se oprea fata nu mai avea nicio sansa de scapare.. si eram oricum prea panicat. Autobuzul a claxonat, a franat brusc, fata a fost la vreo 15 cm de contact (cu tot cu saritura dinainte de ceea ce putea fi un accident), si a continuat alergarea, probabil socata si ea de ce era sa pateasca...

Mi-e greu sa imi dau seama daca a vrut sa se arunce in fata autobuzului (din depresie), daca a fost un gest de automutilare inconstient, daca avea vreo problema de vedere sau daca visa cu ochii deschisi la cine stie ce... cert e insa ca mi-a amintit ca viata noastra atarna de un fir de ata si ca se poate termina oricand, si m-a pus putin pe ganduri..