Halucinații, fără boală psihică

http://www.ted.com/talks/oliver_sacks_what_hallucination_reveals_about_our_minds.html

Iată un clip foarte tare (marca TED, bineînțeles) :). Vi-l recomand sincer (mai ales celor din profesii psiho-medico-bio-).

Enjoy ;)

Blog. ? ! * D | X @ #

Ai vrut vreodată să îți faci un blog anonim, în care să poți să scrii tot ce visai de fapt să scrii când ți-ai făcut blogul? Și totuși, de ce să scrii? De ce să nu spui? Oare ne e chiar atât de teamă de răspunsul spus, „privit” sau gesticulat de altcineva? Oare chiar credem că suntem singuri, și că ceilalți nu ne înțeleg? Oare chiar credem că experiența noastră e atât de importantă încât nu putem risca să fie cunoscută doar de încă două, trei persoane apropiate?

Mă gândeam, înainte să încep să scriu acest articol, că pentru cei mai mulți dintre noi, pentru cele mai multe din postările noastre, noi rămânem cei mai fideli și siguri cititori ai noștri. În rest, multă lume citește în treacăt, își face (sau nu) o părere, ne-o spune, nu ne-o spune sau ne-o spune distorsionat.

Nici noi nu suntem chiar sfinți: scriem lucrurile uneori cum sunt, alteori cum am vrea să fie, de cele mai multe ori parțial, aproape întotdeauna DIN PUNCTUL NOSTRU DE VEDERE. Normal că atunci când citim, ca și atunci când scriem, tot punctul nostru de vedere e cel mai important. Dar asta funcționează și în cazul cititorilor noștri.

Și totuși, încerc să îmi dau seama ce simt când scriu. Știu că va citi ceva lume articolul (că de.. apare până și pe Facebook :) și acolo am mulți friends). Oare mă simt mai uman? Mai înțeles? Oare dacă îmi dai like chiar înseamnă că mă înțelegi? Sau că îți pasă de mine? Sau că știi despre ce vorbesc?

Și totuși, scriu pe blog.. O să pun etichetele pe care le consider cele mai relevante, o să mă uit cu interes care vor fi reacțiile pe facebook și următorul articol îl voi scrie ca și cum acest articol „nu s-a întâmplat niciodată”.

Poate că totuși primele întrebări au un răspuns mult mai simplu. Dacă ne izbește inspirația la 3:30 (cam cât e acum „ceasul”), doar n-o să ne apucăm de dat telefoane și nici n-o să ținem în noi revelațiile până la următoarea întâlnire.. oricum.. ne-am pierdut de mult obiceiul de a împărtăși (prin contact direct) bucuriile și necazurile cu cei dragi.

Gata! Destulă vorbărie.. Apropo.. tu ce te faci că faci când scrii pe blog/facebook/twitter și altele?

Cantecul lui Stefan Voda :)

http://www.youtube.com/watch?v=US0XHiwxdbo



Cu un dang plin de jale,
Mii de clopote dau veste,
Stefan Vodă al Moldovei,
Stefan Vodă nu mai este
Stefan Vodă al Moldovei,
Stefan Vodă nu mai este

Dar pe unde treci acuma,
În măreața zi de vară,
Este Ștefan ce străbate,
Cel din urmă drum prin țară
Este Ștefan ce străbate,
Cel din urmă drum prin țară

Tristă-i mânăstirea Putna,
Porțile deschise-așteaptă,
Strălucit convoi ce vine,
Și spre el încet se-ndreaptă
Strălucit convoi ce vine,
Și spre el încet se-ndreaptă

Plânge dealul plânge valea
Plâng pădurile bătrâne
Și poporu-n hohot plânge
Cui ne lași pe noi stăpâne
Și poporu-n hohot plânge
Cui ne lași pe noi stăpâne

Eu vă las în grijă mare,
Idealul meu cel sfânt
Să stați strajă la hotare,
Să păziți acest pământ
Să stați strajă la hotare,
Să păziți acest pământ


S-arătăm prin fapta noastră,
Tuturor necontenit
Că prin neamul lui în lume,
Ștefan Vodă n-a murit
Că prin neamul lui în lume,
Ștefan Vodă n-a murit
Că prin neamul lui în lume,
Ștefan Vodă n-a murit
Că prin neamul lui în lume,
Ștefan Vodă n-a murit

Zi de Zi 2011

Pana acum am reusit sa-mi incep fiecare zi (cred) din 2011 cu exercitii fizice. Acum vreau sa adaug pe lista de obiceiuri citirea a 20 de pagini de carte pe zi (urmand sfatul Radio Guerrilla) si scrierea a cel putin ceva (articol pe blog, pt newsletterul ANOSR, poezie, orice..) pe saptamana. Oare voi reusi?

Am inceput cititul cu Paulo Coelho, "Invingatorul e intotdeauna singur". Se anunta a fi o lectura interesanta :).

"(...)
Orice teorie din viata ta trecuta si orice conformare
la vietile din jur vor trebui abandonate,
Lasa-ma asadar acum
inainte de a te tulbura mai mult,
ia-ti mana de pe umarul meu,
Lasa-ma deoparte si urmeaza-ti drumul"

(din Walt Whitman: Leaves of Grass, dupa Paulo Coelho)

La 2 metri de moarte...

Cu siguranta, viata de zi cu zi, cu toate activitatile in care ne prinde, ne deconecteaza putin de la realitatea mortalitatii noastre sau a celor din jur. Si totusi, ni se aduce uneori aminte...

Mergeam azi spre sediu (ANOSR) si treceam strada la Eroilor, spre parcul Operei, in drum. Dupa trecerea Dambovitei, am oprit pentru ca era rosu. O fata de vis-a-vis a inceput sa treaca strada, tinandu-se oarecum cu mainile de cap, sarind, practic, in fata unui autobuz care venea din dreapta si care era la momentul respectiv la vreo 5-6 metri de trecere. Constientizarea iminentei coliziunii m-a facut sa ma prind, ingrozit, de cap.. era prea tarziu deja sa fac orice.. sa fug nu puteam pentru ca m-ar fi lovit pe mine, sa strig n-ar fi avut oricum, rost, pentru ca daca se oprea fata nu mai avea nicio sansa de scapare.. si eram oricum prea panicat. Autobuzul a claxonat, a franat brusc, fata a fost la vreo 15 cm de contact (cu tot cu saritura dinainte de ceea ce putea fi un accident), si a continuat alergarea, probabil socata si ea de ce era sa pateasca...

Mi-e greu sa imi dau seama daca a vrut sa se arunce in fata autobuzului (din depresie), daca a fost un gest de automutilare inconstient, daca avea vreo problema de vedere sau daca visa cu ochii deschisi la cine stie ce... cert e insa ca mi-a amintit ca viata noastra atarna de un fir de ata si ca se poate termina oricand, si m-a pus putin pe ganduri..